Jocul Culorilor

Intr-o zi m-am jucat de-a culorile.

Am fost rosu. Am fost sangele din petalele macilor ce imbie la somn. Am fost soarele la apus, dand culoare norilor ce il inconjoara. Rosul de deasupra muntilor, intr-un tablou cu un peisaj de iarna. Rosul care ii placea lui, si rosul pasiunii mele fierbinti pentru el.

M-am schimbat in galben. Galbenul lunii in noptile senine, galbenul garoafelor care ii plac asa mult mamei mele. Galben acru, de lamaie, galben amar, de grepfruit, galben dulce, ca mierea.

Am fost auriul unui medalion, si bronzul micutei statuete de pe noptiera...

Am fost verde. Verdele frunzelor leganate de vantul primaverii. Puternicul verde al algelor, verdele din adancul de nepatruns al valurilor marii. Verde ca iarba de pe luna (nu exista iarba pe luna? Gresiti, in imaginatie exista orice).

Am incercat sa fiu albastru. Albastru ca cerul senin, albastrul misterios al oceanului. Albastrul unui inel cu safir ce imi aminteste de alte vremuri si albastrul ochilor ce imi amintesc de o alta fericire. Albastru ca strumfii. Calm, linistitor albastru.

Am vrut sa fiu violet. Violetul orhideelor al caror parfum in noapte imi place atat de mult. Violet, ca ultima raza a curcubeului, ca ultima unda electromagnetica vizibila.

M-am schimbat in cafeniu. Asemeni stancilor de care se sparg valurile marii in furtuna, asemeni nisipului ud dimineata.

Nu-mi placea dimineata. Am vrut sa fiu negrul noptii, dar m-a inspaimantat intunecimea lui si m-am preschimbat in alb.

M-am regasit in raceala marmurei si in stralucirea indepartata a stelelor, in albul petalelor de trandafir.
Jocul culorilor s-a transformat, incet, intr-un joc de alb si negru, de iubire si singuratate, in care nu se pot face compromisuri.