Nu stiu de ce ma asteptam
la o surpriza. Un buchet de trandafiri intr-o vaza, pe masa, sau un mail cu o
poza haioasa, sau macar un “Da” la intrebarea “Vrei sa iesim impreuna in oras,
sa bem ceva?”
Nimic de genul. Am primit
un “Eu nu am chef sa merg nicaieri” (se subintelegea “cu tine”) si un mic
scandal ca vin tarziu acasa. E drept, in ultima vreme am venit cam tarziu. Nu,
nu m-am plimbat prin baruri. Am fost la munca. Am muncit cate 12 sau 14 ore pe
zi. La urma urmei, momentan sunt singura din familie care are o slujba.
Iar in seara aceea chiar
venisem devreme de la serviciu. Credeam ca o se ne bucuram amandoi, poate o sa
bem un pahar de vin, poate o sa ne plimbam putin tinandu-ne de mana pe Dealul Mitropoliei,
ca in urma cu 8 ani, cand ne-am indragostit unul de celalalt.
Ei bine, nici unul din
lucrurile la care ma gandeam eu nu s-au petrecut in acea seara. E interesant sa
ne observam propriile reactii, cand lucrurile in care am sperat nu se intampla.
La inceput e dezamagire, apoi panica, apoi dorinta de a actiona spre a intoarce
cursul evenimentelor...in sfarsit, fiecare se descurca cum poate. Ramane insa
tristetea ca un val gros peste suflet, cand ceea ce asteptam era chiar
important...iar usile ni s-au inchis in nas.
Fanii Grey's Anatomy poate isi mai amintesc cele 5 etape ale
durerii - "five stages of grief: Denial, Anger, Bargaining, Depression,
Acceptance”.
La fel am facut si eu. Mai
intai, am ignorat comentariile lui rautacioase cand am ajuns acasa. Am refuzat
sa accept ca “nu ar fi bine sa iesim pentru ca sunt manifestanti pe strada, si
riscam sa ne trezim batuti sau la sectia de politie” se traduce cu “nu vreau sa
imi petrec seara singur cu tine”. Dupa aceea, m-am enervat.
Apoi am incercat sa negociez “dar nici macar o ora, sa iesim undeva in
apropiere?” In final mi-am turnat singura niste vin.
Am intrat pe net, si am stat putin de vorba cu Liviu. I-am
povestit cum ma asteptam eu la o supriza, care insa nu a venit. Nu prea stia ce
sa zica, l-am cam blocat. Mi-a facut totusi o recomandare, foarte inspirata,
aceea ca as putea continua o seara neplacuta cu o noapte minunata.
Nu intru in detalii despre
cum am petrecut noaptea. Ce nu inteleg, este cum s-a ajuns la acest
comportament, indiferent, devenind agresiv la orice intrebare, raspunzand
nervos la orice rugaminte, minimalizand orice sentiment de tandrete. De ce sunt singura care se
mai gandeste la o floare, la o fotografie draguta, la o surpriza?
