Nu e vina nimanui
decat a mea ca nu am mai condus de 5 ani. Acum mi-e teama sa ma urc la volan. Daca
vreau sa ajung undeva, trebuie sa ma rog de el sa ma duca. Ceea ce imi
limiteaza considerabil independenta.
Iar a sta o zi
intreaga inchisa in casa, pentru mine e o tortura.
Si nici bani de
taxi n-am.
Ar ramane
varianta clasica, sa ma imbrac corespunzator vremii de afara, si sa iau
autobuzul.
Nu aveam o
urgenta atat de mare incat sa ies pe lapovita, cu copilul de 2 ani dupa mine,
sa ma plimb cu RATB-ul. Asa ca am ramas in casa.
In casa, din nou, independenta este limitata. El sta in
sufragerie, cu televizorul aprins. Eu
nu suport televizorul asa ca nu intru in sufragerie. In dormitor nu am loc sa
dansez, asa ca nu pot decat sa citesc ceva sau sa lucrez la calculator.
De lucrat, am
lucrat toata saptamana cate 12 sau 14 ore pe zi. Macar sambata as vrea sa ma
relaxez si eu un pic.
Mai intru pe net,
unde ma umplu de invidie cand vreun prieten imi spune “ies si eu un pic in
oras”. Inchid netul.
Imi lipsesc zilele in care atunci cand spuneam “Hai sa...”,
nu primeam din start un refuz.
Imi lipsesc
zilele in care ne plimbam, pe o vreme mult mai urata decat cea de acum, de mana
pe strazi, cu nici un scop decat acela de a ne plimba impreuna.
Imi lipsesc
zilele in care nu stateam acasa decat timpul minim necesar sa imi schimb
hainele si sa dorm.
Cred ca o sa ma
duc sa dorm.
