“If we can't tell each other the harsh truths, then what are we doing here?" (Donna Paulsen, Suits)
Un serial TV, "Avocați la costum". O replică a Donnei din seara asta care mi-a golit venele de sânge: “Dacă nu ne putem spune unul altuia adevărul care doare, atunci ce mai facem aici?”
Mi-am amintit o discuție cu un prieten, demult de tot. Despre bine și adevăr, și ce preferăm să alegem. Adevărul care doare, sau tăcerea - evitând să vorbim deschis despre răni încă nevindecate, crezând că în felul acesta îl vom proteja pe celălalt, ne vom feri pe noi, ne va fi mai bine amândorura. Aveam doar vreo 20 de ani pe vremea aia, citeam Kant și Hegel (pe care nu îl înțelegeam, să fim clari asupra acestui lucru) și să găsesc un student la filosofie dispus să-și piardă nopțile ca să vorbească despre cum adevărul poate face bine sau ne poate distruge era fantastic. A încercat să mă convingă, n-a reușit. Am ales adevărul. Întotdeauna. Uneori am pierdut, spunându-l. Uneori m-a lovit până în măduva oaselor când mi l-au spus alții. Dar mi-am preferat prietenii așa. Nu tolerez lașitatea, fuga de la locul faptei. Am avut o astfel de experiență, de curând. Mi-ar fi fost mai bine să nu știu? Cu siguranță da. Pe termen lung, însă, aș fi sperat într-o himeră ce nu se poate realiza? Din nou da, și de data asta ar fi fost bine doar pentru celălalt. Cred că prietenii adevărați trebuie să-și spună adevărurile, chiar dacă pe moment pare că durerea pe care ar provoca-o e inutilă și că se poate și fără ea. Iar când un prieten se ferește să-mi vorbească, atunci... ce mai facem aici?
