Saint Nicholas

In Romania, there is this tradition, that on the night between 5-th and 6-th of December, Saint Nicholas is coming, through the window, in the houses with kids. If the kids have been good, the Saint will leave sweets in their shoes, if the kids have been bad, He will leave a rod for them to be beaten with.
Later on, becoming an adult, I still put my shoes in the window hoping that someone close, who cares for me, will leave chocolate and not a whip.
It's the night where we should all ask ourselves: Have we been good? Was there anything else we could have done differently so that the people around us, to whom we have interacted over the year, would have felt more loved, or less hurt? If we were to go through this entire year struggle, all over again, where would we have changed our behaviour, for a better outcome? To whom should we have offered softer words, sweeter moments?
All these questions asked, sometimes none answered, or maybe some answers are more painful than the question itself. And yet we put our shoes up in the window, with faith in our souls, with hope in our minds...

Eduard si Aurora

Statea pe marginea drumului, un drum plin de praf, pe care treceau multi oameni, toti grabiti, neavand timp sa se opreasca pentru cateva clipe doar ca sa asculte cateva acorduri la saxofon. Stia ca oamenii il dispretuiesc, il reneaga, mergand pe culoarul lor, fara sa realizeze ca si el e un om la fel ca ei, ce respecta acealeasi legi. Toti acei oameni il ignorau, si cum asta se intampla de cativa ani buni, nu mai avea nici un fel de incredere ca intr-o zi cineva i-ar putea da binete, si ar putea sa ramana alaturi de el cateva clipe ascultand muzica pe care o canta sau citind cuvintele pe care le scria.

Si astfel intr-o seara, cand ea se opri langa el, ii vorbi cu tandrete si astepta ca el sa raspunda, el nici nu mai sesiza ca nu mai era ignorat, ci dimpotriva, cineva ii dadea atentie si astepta acelasi lucru de la el.

Trecura mai multe seri asa, in care ea se aseza langa el si il asculta cantand. Versurile sale ii aminteau de demonii ei din trecut, dar vocea lui, joasa, calda, o facea sa se simta in siguranta, ca si cand nimic rau nu i se mai putea intampla.

Nu fusese nevoie sa vorbeasca prea mult cu el ca sa isi dea seama ca amandoi trecusera prin multe suferinte, iar acum fiecare avea propriul sau sistem de a trai cu ele. “Nu ma pot opri din plans” ii spuse el intr-o seara. “Nu mai am lacrimi” raspunse ea.

Intr-o seara l-a sarutat, un sarut lung, adanc, in care s-a pierdut cu intreg sufletul sau. Intr-o alta seara l-a imbratisat, o imbratisare calda, care sa topeasca toate grijile lui de peste zi, toate angoasele lui de peste noapte. Dar de fiecare data, el ii raspunse rece si cu indoiala.

Ea si-ar fi dorit sa il ia de mana si sa ii alinte sufletul chinuit, sa fuga cu el printre stele, sa ii dea speranta, dar cu cat incerca sa se apropie mai mult de el, cu atat neincrederea lui crestea, iar atitudinea lui fata de ea devenea tot mai ostila.

Intr-o seara el i-a spus “Nu mai vreau sa fim prieteni!” Intreg cerul a cazut atunci pentru ea. “De ce?” a intrebat ea. “Pentru ca nu ma bagi in seama, nu ma respecti.”  “Cum poti sa spui asta?  Nu iti spun buna seara, de fiecare data cand ajung aici, dupa o zi grea de munca si incerc sa iti vorbesc astfel incat sa uiti experientele tale rele si ignoranta oamenilor?” “Asta nu e destul pentru mine, eu vreau mai mult”, a spus el, si a plecat.

Ea s-a asezat atunci pe marginea prafuita a drumului, privind in gol. Plangea fara lacrimi, fara ca nimeni sa o observe, sa o auda, ignorata tocmai de cel pe care il crezuse pana atunci prietenul ei. Luminile orasului se oglindeau in apa lacului din apropiere, si spre acel lac porni si ea. Spre? La? In?

Depressed

There comes a time when the depression is so deep you don't even remember where it started...if it was a stupid reason (like a report) or a more profound one (like the lack of communication with someone you love)...when you feel like ending it all with a cut on the wrist...when nothing matters...when all good has faded away...when at the end of the tunnel there is no light anymore...

Eu vara nu dorm

Vineri dupa-amiaza, pe malul Marii Negre...Ce poate fi mai frumos decat o saptamana de vacanta la mare? Raspunsul e simplu: o luna de vacanta la mare.

Statiunile de familisti au si ele partile lor bune. Spre exemplu, nu iti permit nostalgii: aici devine imposibil sa te mai gandesti la plajele pustii pe care te plimbai in tinerete, imbracata sumar sau deloc. Sau la serile cu foc mocnit, vin si chitari. Cu vinul si chitara, se mai descurcau oamenii; cu focul insa, putini sunt in stare sa il aprinda si sa il mentina pe vant puternic.

In statiuni, focul e doar la restaurante. Si acolo, de multe ori, electric. Serile sunt agitate, lumea se plimba in sus si in jos, terasele pun muzica tare. Sunt doua melodii, care se repeta obsesiv (“Vara nu dorm”, K-boom”) - nu mai este nevoie aici si de altfel de muzica. Led Zep? probabil nici unul din acesti turisti nu a auzit de ei...

Conversatiile sunt banale: mancarea de la hotel, delasarea autoritatilor privind curatenia plajelor, eternele discutii despre copii....despre gradinite, boli, al meu facea asa....a mea nu manca....Ah, si politica, bineinteles...despre presedinte, masuri anti-constitutionale (de parca ar fi citit cineva Constitutia Romaniei ca sa poata sa comenteze ca nu e constitutional ceva). Nu am auzit nici un comentariu despre vreo carte. Pictura ? la ce ne trebuie, doar avem tatuaje... Poezia ? la ce ne trebuie, doar avem manele...

Serile in care cei talentati desenau cu tus pe hartie (caricaturi, sau chiar pietrele de pe mal), scriau povestiri sau epigrame - par a veni dintr-un film, aproape nici nu imi vine sa cred ca in urma cu ceva ani le-am trait cu adevarat.

Mai este totusi o parte buna, la statiunile de familisti: aici nu risti sa intalnesti straini inalti, cu parul lung, de care sa te indragostesti. Cuplul e la adapost de ispite. Viata de cuplu insa, cu copilul in aceeasi camera, are de suferit drastic. Cei care isi permit, iau cu ei si bunici. Nu toti bunicii insa sunt dispusi sa ofere “gama completa” de servicii.

Cel mai probabil, noaptea nu dormi deoarece copilul are febra. Dimineata nu dormi, deoarece copilul se trezeste pe la 5.30-6.00. La pranz nu dormi, deoarece e mult prea galagie – tipetele celorlalti copii, televizorul vecinilor de camera dat la maxim etc.

Iar zorii zilei nu te mai prind plimbandu-te pe plaja, ci in pat cu ochii deschisi, imaginandu-ti valurile, nisipul, iarba, luna.

Hai sa iesim...

Nu e vina nimanui decat a mea ca nu am mai condus de 5 ani. Acum mi-e teama sa ma urc la volan. Daca vreau sa ajung undeva, trebuie sa ma rog de el sa ma duca. Ceea ce imi limiteaza considerabil independenta.

Iar a sta o zi intreaga inchisa in casa, pentru mine e o tortura.

Si nici bani de taxi n-am.

Ar ramane varianta clasica, sa ma imbrac corespunzator vremii de afara, si sa iau autobuzul.

Nu aveam o urgenta atat de mare incat sa ies pe lapovita, cu copilul de 2 ani dupa mine, sa ma plimb cu RATB-ul. Asa ca am ramas in casa.

In casa, din nou, independenta este limitata. El sta in sufragerie, cu televizorul aprins. Eu nu suport televizorul asa ca nu intru in sufragerie. In dormitor nu am loc sa dansez, asa ca nu pot decat sa citesc ceva sau sa lucrez la calculator.

De lucrat, am lucrat toata saptamana cate 12 sau 14 ore pe zi. Macar sambata as vrea sa ma relaxez si eu un pic.

Mai intru pe net, unde ma umplu de invidie cand vreun prieten imi spune “ies si eu un pic in oras”. Inchid netul.

Imi lipsesc zilele in care atunci cand spuneam “Hai sa...”, nu primeam din start un refuz.

Imi lipsesc zilele in care ne plimbam, pe o vreme mult mai urata decat cea de acum, de mana pe strazi, cu nici un scop decat acela de a ne plimba impreuna.

Imi lipsesc zilele in care nu stateam acasa decat timpul minim necesar sa imi schimb hainele si sa dorm.

Cred ca o sa ma duc sa dorm.

Surpriza

Nu stiu de ce ma asteptam la o surpriza. Un buchet de trandafiri intr-o vaza, pe masa, sau un mail cu o poza haioasa, sau macar un “Da” la intrebarea “Vrei sa iesim impreuna in oras, sa bem ceva?”

Nimic de genul. Am primit un “Eu nu am chef sa merg nicaieri” (se subintelegea “cu tine”) si un mic scandal ca vin tarziu acasa. E drept, in ultima vreme am venit cam tarziu. Nu, nu m-am plimbat prin baruri. Am fost la munca. Am muncit cate 12 sau 14 ore pe zi. La urma urmei, momentan sunt singura din familie care are o slujba.

Iar in seara aceea chiar venisem devreme de la serviciu. Credeam ca o se ne bucuram amandoi, poate o sa bem un pahar de vin, poate o sa ne plimbam putin tinandu-ne de mana pe Dealul Mitropoliei, ca in urma cu 8 ani, cand ne-am indragostit unul de celalalt.

Ei bine, nici unul din lucrurile la care ma gandeam eu nu s-au petrecut in acea seara. E interesant sa ne observam propriile reactii, cand lucrurile in care am sperat nu se intampla. La inceput e dezamagire, apoi panica, apoi dorinta de a actiona spre a intoarce cursul evenimentelor...in sfarsit, fiecare se descurca cum poate. Ramane insa tristetea ca un val gros peste suflet, cand ceea ce asteptam era chiar important...iar usile ni s-au inchis in nas.

Fanii Grey's Anatomy poate isi mai amintesc cele 5 etape ale durerii - "five stages of grief: Denial, Anger, Bargaining, Depression, Acceptance”.

La fel am facut si eu. Mai intai, am ignorat comentariile lui rautacioase cand am ajuns acasa. Am refuzat sa accept ca “nu ar fi bine sa iesim pentru ca sunt manifestanti pe strada, si riscam sa ne trezim batuti sau la sectia de politie” se traduce cu “nu vreau sa imi petrec seara singur cu tine”. Dupa aceea, m-am enervat. Apoi am incercat sa negociez “dar nici macar o ora, sa iesim undeva in apropiere?” In final mi-am turnat singura niste vin.

Am intrat pe net, si am stat putin de vorba cu Liviu. I-am povestit cum ma asteptam eu la o supriza, care insa nu a venit. Nu prea stia ce sa zica, l-am cam blocat. Mi-a facut totusi o recomandare, foarte inspirata, aceea ca as putea continua o seara neplacuta cu o noapte minunata.

Nu intru in detalii despre cum am petrecut noaptea. Ce nu inteleg, este cum s-a ajuns la acest comportament, indiferent, devenind agresiv la orice intrebare, raspunzand nervos la orice rugaminte, minimalizand orice sentiment de tandrete. De ce sunt singura care se mai gandeste la o floare, la o fotografie draguta, la o surpriza?