Statea pe marginea drumului, un drum plin de praf, pe care
treceau multi oameni, toti grabiti, neavand timp sa se opreasca pentru cateva
clipe doar ca sa asculte cateva acorduri la saxofon. Stia ca oamenii il
dispretuiesc, il reneaga, mergand pe culoarul lor, fara sa realizeze ca si el e
un om la fel ca ei, ce respecta acealeasi legi. Toti acei oameni il ignorau, si
cum asta se intampla de cativa ani buni, nu mai avea nici un fel de incredere
ca intr-o zi cineva i-ar putea da binete, si ar putea sa ramana alaturi de el
cateva clipe ascultand muzica pe care o canta sau citind cuvintele pe care le
scria.
Si astfel intr-o seara, cand ea se opri langa el, ii vorbi
cu tandrete si astepta ca el sa raspunda, el nici nu mai sesiza ca nu mai era
ignorat, ci dimpotriva, cineva ii dadea atentie si astepta acelasi lucru de la
el.
Trecura mai multe seri asa, in care ea se aseza langa el si
il asculta cantand. Versurile sale ii aminteau de demonii ei din trecut, dar
vocea lui, joasa, calda, o facea sa se simta in siguranta, ca si cand nimic rau
nu i se mai putea intampla.
Nu fusese nevoie sa vorbeasca prea mult cu el ca sa isi dea
seama ca amandoi trecusera prin multe suferinte, iar acum fiecare avea propriul
sau sistem de a trai cu ele. “Nu ma pot opri din plans” ii spuse el intr-o
seara. “Nu mai am lacrimi” raspunse ea.
Intr-o seara l-a sarutat, un sarut lung, adanc, in care s-a
pierdut cu intreg sufletul sau. Intr-o alta seara l-a imbratisat, o imbratisare
calda, care sa topeasca toate grijile lui de peste zi, toate angoasele lui de
peste noapte. Dar de fiecare data, el ii raspunse rece si cu indoiala.
Ea si-ar fi dorit sa il ia de mana si sa ii alinte sufletul
chinuit, sa fuga cu el printre stele, sa ii dea speranta, dar cu cat incerca sa
se apropie mai mult de el, cu atat neincrederea lui crestea, iar atitudinea lui
fata de ea devenea tot mai ostila.
Intr-o seara el i-a spus “Nu mai vreau sa fim prieteni!”
Intreg cerul a cazut atunci pentru ea. “De ce?” a intrebat ea. “Pentru ca nu ma
bagi in seama, nu ma respecti.” “Cum
poti sa spui asta? Nu iti spun buna
seara, de fiecare data cand ajung aici, dupa o zi grea de munca si incerc sa iti
vorbesc astfel incat sa uiti experientele tale rele si ignoranta oamenilor?”
“Asta nu e destul pentru mine, eu vreau mai mult”, a spus el, si a plecat.
Ea s-a asezat atunci pe marginea prafuita a drumului,
privind in gol. Plangea fara lacrimi, fara ca nimeni sa o observe, sa o auda,
ignorata tocmai de cel pe care il crezuse pana atunci prietenul ei. Luminile
orasului se oglindeau in apa lacului din apropiere, si spre acel lac porni si
ea. Spre? La? In?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu