Un mic cutremur, o mare sperietura. Da, am sarit din pat ca arsa si mi-a fost foarte frica. Azi toata ziua m-am intrebat de ce, doar nu a fost asa mare zgaltaiala. Poate pentru ca dormeam singura, si imi lipsea acel sentiment de siguranta pe care il ai cand esti in brate la cineva? Poate pentru ca m-am gandit cum as putea sa o protejez mai bine pe Lexie? Poate pentru ca se auzea un clinchet taios, de la clopoteii de vant atarnati deasupra patului? Poate. Inclin insa sa cred ca sursa principala de teama nu a fost evenimentul de azi-noapte propriu zis, ci alte cutremure, de intensitate mult mai mare, din anii trecuti. La etajul 10, un cutremur nu e chiar asa distractiv. Dureaza mult, deoarece blocul continua sa se clatine minute bune dupa ce cutremurul se termina; dezastrele sunt mari, mobila cazuta, pahare sparte, de tencuiala nici nu mai vorbim. Acele senzatii revin in stomac la orice micuta clatinatura, si iti provoaca frica, frica de ceea ce a fost nu de ceea ce va veni.
Cred ca si in viata ni se intampla de multe ori la fel: experiente traumatizante trecute, ne insufla frica de a actiona in prezent. Ne temem nu de ceea ce urmeaza sa se intample, ci de ceea ce s-a intamplat deja. Ne temem pentru ca am mai fost pusi in situatii care par similare, si n-a iesit prea bine pentru noi.
Trebuie sa ne punem intrebari. Sa cautam in adancul constientului si subconstientului, pana gasim sursa temerilor. Si o data ce am identificat-o ca apartinand trecutului, sa ne linistim si sa ne pregatim pentru o noua incercare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu