La cativa metri

In dimineata aceasta am facut un lucru, aparent deloc neobisnuit, pe care insa nu l-am mai facut de foarte mult timp: am luat metroul spre serviciu.

La statia Unirii, o mare de oameni. Printre ei, si colegele mele de birou. Asteptau metroul. Venisera mai devreme, si astfel aveau un loc “mai in fata”. La coada de urcare in metrou, adica. M-am gandit ca sunt foarte aproape de mine. Ne-am sunat de pe telefoanele noastre cu ecran digital, doar traim in era comunicatiilor, dotati cu super-tehnologii. Nu mai e ca pe vremuri, cand trimiteam mesaje cu porumbeii. Si totusi nu le-am gasit.

La cativa metri de mine, nu am reusit sa stabilim un contact. Nici macar vizual, cu atat mai putin fizic. Metropola inghite personalitatile, ascunde fetele, face apropierea reala extrem de dificila. Suntem fortati sa fim din ce in ce mai rapizi, sa tinem ritmul, sa ne suim in primul metrou, sa ne atingem termenele-limita. Din ce in ce mai putin ne oprim sa privim, sa recunoastem un chip cunoscut din multime, sa lasam inima sa vorbeasca.

In urma cu multi ani, am cautat pe cineva drag intr-o mare metropola. Intr-o tara straina, a carei limba nu o vorbeam, iar engleza nu ma ajuta. Am cautat strazi pe harta, am luat autobuzul, am intrebat zeci de soferi de taxi. Am ajuns la pub, dar nu am gasit pe nimeni. Poate ca si atunci, persoana pe care o cautam, era la cativa metri de mine. S-ar fi schimbat ceva din drumul nostru in viata daca ne intalneam? Poate ca nu. Am fi iubit mai mult? Poate ca da.

Gustul amar, de a trece la cativa pasi de cineva si de a nu il recunoaste, nu poate fi sters. Dar putem sa invatam din asta, si ori de cate ori avem ocazia, sa ne oprim o clipa din goana noastra zilnica prin orasul aglomerat, sa ne scufundam cu intregul nostru suflet in acel mic moment de liniste, sa admiram universul, sa ne lasam inima sa bata libera. La cativa metri distanta, cu siguranta, este o alta inima care bate in acelasi ritm.

Laughter

There was this amazing tango festival[*]. I took a very little part of it, since for stupid reasons I couldn’t ask my boss for a vacation on those days. I met wonderful people and felt a breath-taking energy. And love. Love of life, of small things making us happy, of nature, of water, of sounds. All kinds of love.

And there was this meditation exercise we did one morning: we were all very tired so we were taught by our trainer to wake up energized. I’m not gonna give you all the details, but just the main ingredient used to shake up tiredness and grumpiness: it was laughter. To laugh for a few minutes, just like that, no reason at all. While laughing, I was surprised to see that real reasons for joy were flashing through my mind and were entering my heart.

And when I raised, the feeling that there are things in my life worth living for, worth being cheerful for, overlapped me, and I instantly knew that was enough for facing a hard day: the laughter. I realised this is what my 4 years old daughter does every morning: opens the eyes, stretches out, and then laughs as hard as she can. No need to say I used to shush her, unaware of the fact that this is the main trigger of a joyful day, no matter how rough.

Today we laughed together in the morning. Woke up fully energized. Wanted to go out to have fun, girls Sunday out. And made a mistake on the way: let someone else to spoil all that for me, by constantly complaining about pool, sun, food....no laughter....not even a smile.

Thus I realised without laughter, we are doomed to grouchiness, to fatigue and boredom, to unhappiness. I blame myself for not being able to change that for another one, yet it is probably impossible while that person is unwilling to listen to the music, to dance, but most of all unwilling to laugh.

So I wonder: how do you, my friends, make your significant other laugh every morning, before waking up?

 [*] Transylvania Tango Fest, 7-th Edition, August 2014, Brasov, Romania

Happy Valentine!

Stiu ca voi toti prietenii mei, nu agreati sarbatoarea de St. Valentine. Suntem oameni educati, care dispretuim americanismele, avem sufletele mari si pline de iubire, asa ca nu ne trebuie o zi speciala pentru a ne aminti sa fim aproape de partenerul nostru.

Si totusi, este sarbatoarea mea preferata! Daca as fi avut puterea sa inventez eu insami o sarbatoare, pe aceasta as fi inventat-o!

Da, stiu, pana si Wikipedia mentioneaza criticile la adresa acestei zile: “Romania a început să sărbătorească și Valentine's Day, deși deja avea prin Dragobete o sărbătoare tradițională. Aceasta a dus la un val de critici din partea mai multor grupuri, persoane reputate, instituții. Sărbătorirea Valentine's Day în România este condamnata ca fiind o activitate superficială, comercialistă, un kitsch importat din Occident.”

Ei bine, mie imi place mult de tot ziua asta, si voi explica de ce:

In primul rand, St. Valentine’s Day nu reprezinta ziua in care trebuie sa oferim cadouri opulente sotiei / prietenei. Dimpotriva, istoria acestei sarbatori ne invata ca in aceasta zi mesajele sunt secrete, ascunse de ochii lumii, strecurate discret catre persoana pe care o indragim, fara semnatura. Chiar si atunci cand nu avem incredere ca acea persoana va sti de la cine vine ravasul, pastram anonimatul, iscalind “Your Valentine”. Intreaga legenda a Sfantului Valentin, care casatorea cupluri in taina, impotriva pravilelor romane, ne sugereaza o dragoste invaluita in mister, dar atat de puternica incat desfide orice alta oranduiala.

Azi, in era digitala, cand comunicam aproape numai electronic, este aproape imposibil sa mai trimiti mesaje anonime, iar apoi sa urmaresti reactia celuilalt, daca se gandeste tot la tine, sau la altcineva...

Imi amintesc de personajul din Lorelei, care se indragosteste de femeia din spatele scrisorilor pe care le primea, iar cand afla ca aceasta era chiar sotia lui, care intre timp murise, se sinucide. Prea dramatic, veti spune. Poate ca aveti dreptate.

Si totusi, tanjesc dupa acel moment in care primesc un mesaj, fara semnatura, sau doar cu o initiala, si pentru cateva clipe macar, incerc sa imi imaginez persoana de la care vine. Iar mesajul poate fi o scrisoare, o carte deschisa la o anumita pagina, o melodie la casetofonul din masina, un trandafir lasat ca din intamplare pe birou...portile imaginatiei trebuie lasate intotdeauna larg deschise.

Yours,

Valentine

Here is to secrets!

Despre scrisori

Contabil fiind, petrec o groaza de timp in fata calculatorului. Cu ceva ani in urma, am invatat “metoda oarba” de tastare, astfel incat pot tasta cu viteza destul de mare si fara sa ma uit la degete, ci numai la textul care trebuie introdus. Tastez mult si nu este vorba aici numai de cifre, ci si de diverse alte texte, manuale de instructiuni, proceduri si bineinteles emailuri.

Emailurile sunt astazi cea mai usoara forma de comunicare, se tasteaza repede, se adauga un emoticon-doua, sau o poza draguta in attachement, cu un simplu click se poate schimba fontul, dintr-unul business intr-unul hazliu, fundalul poate fi ales din sute sau chiar mii de teme cromatice, suntem siguri ca ajunge la destinatar sau cel putin riscul de a nu ajunge este foarte mic si mai mult decat atat, dureaza doar cateva minute pana cand acesta il primeste si il poate deschide.

Desigur, toate cele de mai sus par a fi avantaje. Atat de uluitoare incat nu cred ca mai sunt persoane care sa foloseasca internetul si sa mai scrie totusi scrisori de mana.

Am sa explic pentru cei nascuti si crescuti in era digitala, termenul de scrisoare: o comunicare scrisa trimisa cuiva prin posta sau prin intermediul unei persoane. Pe scurt se ia o foaie si un pix sau stilou si se scriu, de mana, gandurile pe care vrem sa i le transmitem celuilalt.

Foaia nu este una oarecare : putem alege o hartie colorata, cu monograma sau cu un model anume. Ce culoare? Ce desen? Ei bine, acestea se selecteaza in functie de ceea ce stim sau ne imaginam despre destinatar ca i-ar placea, in functie de textul scrisorii si de sentimentele exprimate in aceasta. Ne fortam sa caligrafiem cat mai bine, astfel incat celalalt sa inteleaga cu usurinta. Si daca gresim un cuvant? Incercam sa il stergem, fin, cu radiera, sau taiem si scriem mai departe.

Cat de lunga poate fi o scrisoare? Depinde. Uneori cuvintele ne vin greu si umplem doar cateva randuri. Alteori trairile sunt atat de intense incat putem povesti cateva pagini bune.

In zilele noastre nu se mai practica scrisorile lungi; intamplarile de viata ni le povestim la telefon sau pe skype; la fel si sentimentele, daca personajele sunt la distanta, iar in loc de un snurulet sau alt suvenir discret strecurat in plicul scrisorii, mai repede atasam la email un powerpoint siropos.

In era “IT&C” si eu m-am adaptat la aceste noi moduri de comunicare. Note postate pe diferite retele de socializare, sau emailuri trimise cu diverse ocazii, catre prieteni apropiati. Ma refer la acele emailuri prin care am inlocuit scrisorile, nu la zilnicele re-trimiteri de glume si imagini interesante.

Nici eu nu am mai scris o scrisoare de mana, pe care sa o trimit cu postasul, de foarte mult timp. Imi lipseste acea emotie, de a alege foaia potrivita, de a ma vedea in fata unei pagini goale si a nu sti inca ce urmeaza sa astern pe hartie? Desigur. Incerc insa sa compensez dorul de scrisorile clasice prin faptul ca atunci cand trimit emailuri, imi aleg intotdeauna cuvintele, fundalul, imaginile, in functie de destinatar. Caut ca de fiecare data ca mesajele mele sa fie personale si sa exprime ceea ce simt cu adevarat.

Iar cand am ceva de spus care poate fi adresat mai multor prieteni, cum e si cazul de fata, atunci ma bucur de existenta retelelor internet si de faptul ca pot sa postez o nota pe blog. Cu siguranta, unul sau mai multi prieteni vor recunoaste in mesajul respectiv faptul generator, amanuntul de la care a pornit “misiva” si vor zambi complice.