In dimineata aceasta am facut un lucru, aparent deloc neobisnuit, pe care insa nu l-am mai facut de foarte mult timp: am luat metroul spre serviciu.
La statia Unirii, o mare de oameni. Printre ei, si colegele mele de birou. Asteptau metroul. Venisera mai devreme, si astfel aveau un loc “mai in fata”. La coada de urcare in metrou, adica. M-am gandit ca sunt foarte aproape de mine. Ne-am sunat de pe telefoanele noastre cu ecran digital, doar traim in era comunicatiilor, dotati cu super-tehnologii. Nu mai e ca pe vremuri, cand trimiteam mesaje cu porumbeii. Si totusi nu le-am gasit.
La cativa metri de mine, nu am reusit sa stabilim un contact. Nici macar vizual, cu atat mai putin fizic. Metropola inghite personalitatile, ascunde fetele, face apropierea reala extrem de dificila. Suntem fortati sa fim din ce in ce mai rapizi, sa tinem ritmul, sa ne suim in primul metrou, sa ne atingem termenele-limita. Din ce in ce mai putin ne oprim sa privim, sa recunoastem un chip cunoscut din multime, sa lasam inima sa vorbeasca.
In urma cu multi ani, am cautat pe cineva drag intr-o mare metropola. Intr-o tara straina, a carei limba nu o vorbeam, iar engleza nu ma ajuta. Am cautat strazi pe harta, am luat autobuzul, am intrebat zeci de soferi de taxi. Am ajuns la pub, dar nu am gasit pe nimeni. Poate ca si atunci, persoana pe care o cautam, era la cativa metri de mine. S-ar fi schimbat ceva din drumul nostru in viata daca ne intalneam? Poate ca nu. Am fi iubit mai mult? Poate ca da.
Gustul amar, de a trece la cativa pasi de cineva si de a nu il recunoaste, nu poate fi sters. Dar putem sa invatam din asta, si ori de cate ori avem ocazia, sa ne oprim o clipa din goana noastra zilnica prin orasul aglomerat, sa ne scufundam cu intregul nostru suflet in acel mic moment de liniste, sa admiram universul, sa ne lasam inima sa bata libera. La cativa metri distanta, cu siguranta, este o alta inima care bate in acelasi ritm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu