Sunt contabil. Expert contabil, dacă ne uităm în tabloul CECCAR. (Nu e chiar ca al lui Mendeleev, dar tot periodic, merge.) Fac meseria asta de 29 de ani. Am început în liceu, o ajutam pe mama la jurnale. Am avut mulți clienți, de toate națiile, mulți șefi, de toate tipurile de personalități. Și mulți colegi, de toate vârstele. Pe unii i-am ajutat, pe alții poate mai rău i-am încurcat.
Am observat că sunt două tipuri de angajați: cei care au mereu nevoie de o vorbă bună, de aprecieri, de aprobarea colectivului, de bunăvoința șefilor, de încurajări constante. Nu pot să-i sufăr. Și mai sunt cei dârzi, mândri, care vor cu orice preț să reușească singuri, care caută la șefi înțelepciune, experiență, valori. Cei pentru care problemele și obstacolele sunt motorul acțiunilor, pentru care orice situație nouă, greșită sau încurcată reprezintă o provocare și nu o barieră. Cu ei poți trece prin ciur și prin dârmon. Sunt cei care nu pleacă la film dacă știu că au de predat un raport, chiar dacă nu e în mod direct treaba lor. Rămân să ajute. Făcând ceva în plus, învață ceva în plus și asta le va folosi mai târziu în carieră. Sau pur și simplu vor să le reducă din chin colegilor lor care n-au terminat raportul. Ei nu cer mulțumiri, recunoștință veșnică, încurajări. Ei sunt cei care încurajează.
Când am avut posibilitatea să îmi aleg eu echipa, cred că nu mai e nevoie să spun pentru ce categorie am optat. I-am ales după chipul și asemănarea mea, fără plângăcioși la mine în departament! Lucrăm cu cifre, nu emoții, mi-a spus un fost șef. Ei bine, nu e chiar așa. Chiar și cei puternici au nevoie să fie încurajați câteodată. Eu nu o fac, dar îmi dau seama că ar trebui. Când pot, îi fac să se încurajeze între ei. "Hai că poți, hai că poți!" se mai auzea seara pe la mine prin departament. Chiar și mie îmi spuneau așa. "Hai, Mirela, hai Mirela!" și nu doar din dorința de a pleca acasă mai repede, cred că era și o reală grijă.
