Pasărea Phoenix

Nu știu de unde e citatul ăsta, dar îmi place tare mult. Mai ales în nopțile când privesc luna plină pe geam și mi se pare că din adâncul gâtului imi iese un urlet de lup flămând. Simt presiunea judecăților care mi se fac pentru că nu mă mișc înainte în viață destul de repede. Acasă, unde fiica mea îmi cere să-i amenajez camera ei, și nu vrea să mai aștepte nici o zi în plus, la serviciu unde luna trebuie închisă, dacă s-ar putea, înainte să se fi terminat, la calculator unde viteza internetului și a aplicațiilor mă dezamăgește de fiecare dată (colegii mei de la tehnic precis ar avea ceva de comentat aici). Telefonul care îmi trimite zilnic un mesaj cu roșu că nu mai am spațiu și mă îndeamnă să mai șterg din fișiere. Teancul uriaș de cărți pe care le-am dat jos din vechea bibliotecă și care așteaptă în mijlocul sufrageriei să le găsesc un nou loc (sau chiar să le și citesc). Discursurle oratorilor motivaționali care proclamă că trebuie să-ți schimbi viața, chiar aici, chiar acum, fără să mai eziți nici o secundă. Propria mea minte care îmi cere să ard un pod care nici măcar n-a fost construit vreodată. Sau poate a fost, mai am și acum poza cu pietrele. Nimeni, nici chiar subconștientul meu, nu pare dispus să-mi acorde lucrul de care am cea mai mare nevoie: timp, mai mult timp. Dar eu știu că într-o zi așteptarea se va termina și aripile îmi vor crește din nou. Feriți-vă de foc, atunci!

 - Sunt unele nopți în care lupoaica din interiorul meu se dă înapoi, își dezgolește dinții și fuge cât poate de departe. Dragonul din pieptul meu mă reneagă, s-a săturat să tot fie înjunghiat. Leoaicei i se face frică, spune că nu mai poate lupta încă o zi...

- Dar phoenix-ul ? Pasărea phoenix ce face ?

- Ea stă cu mine în întuneric, și șoptește: ” Ne vom ridica. Așteptați puțin!”

The Wolf Moon

The Wolf Moon. Prima lună plină din an. Ianuarie e o lună grea în meseria mea, dar în ultimul timp așa sunt și toate celelalte. Oboseala intră în sânge. Somnul iese din oase. Ochii își scurg lichidul sărat, privind luna albastră pe geam. Glumesc, știți că eu nu plâng niciodata. Și nici lună albastră nu există.

Am ascultat de curând, timp de cinci zile la rând, la îndemnul unei prietene în care am încredere de aproape 20 de ani, pe un maestru al cuvintelor inspiraționale. Nu, nu s-a produs brusc în mine nici o iluminare. Dar mi-am dat seama de niște lucruri. Povestea mea s-a schimbat. Când îți schimbi povestea, când îți schimbi cuvintele în care îți exprimi povestea, viața ta se schimbă și ea, spune dl. Robbins. Mai spune și că asta se petrece într-o clipă, un moment în care lași deoparte trecutul și greșelile lui, și iei hotărârea să te îndrepți spre viitor. Ei bine, mi-am dat seama că la mine nu va fi așa. Așteptam degeaba acel semn, acea secundă decisivă din care totul devine altfel. Am obiceiul destul de neplăcut pentru ceilalți să fac lucrurile încet. ”Tu ai trei viteze: încet, foarte încet și stop” - îmi spunea un fost coleg. Pentru o poveste nouă, am nevoie de timp. Nu se va întâmpla nimic într-o zi, într-o secundă. Trecerea asta va dura, la mine. Așa sunt eu. Nu au fost destul patru ani sau cinci, înainte, nu vor fi nici acum destule șapte zile, sau șapte luni. Puțin câte puțin, în fiecare zi, în fiecare noapte cu lună plină, izolarea nu va mai face ravagii, scrisorile își vor găsi un loc în jurnal sau pe blog, iar cele câteva lucruri pe care mi le doresc se vor întâmpla. Cea mai mare bătălie se dă între ceea ce știi cu mintea și ceea ce simți cu inima. Cred că uneori, pot câștiga amândouă.

Judgments and Labels

 

When you label people, you take away their power to impress you.

We are usually judged, by our first appearance, by our first words, and we judge at our turn. Instantly, we apply sticky notes in our mind and from there onward all connection, all real communication is lost. I grew fond of this lady, KK, over several days of seminars, although at the beginning I made the mistake to just apply a post-it with “too young and exuberant” and was tempted to ignore her for the rest of the time. She was a lovely surprise, and I’m glad I listened to her introductions and closings to the end.

It’s very rare to find someone who listens to you, no matter how silly or embarrassing your story is, and doesn’t judge you in a second. We fear other people’s opinion too much and we hide behind polite masks, we conceal our emotions, we stay silent instead of expressing what we really think or feel. Sometimes we lie to ourselves, considering truth would hurt the other one and therefore it should not be told. Sometimes we’re simply ashamed of it. In any case, we basically consider the other one unworthy of our trust, and most of the times it is for good reasons. But if that person really cares, they will be hurt by the label we’ve put on them, and not by the actual facts. Consequently, we will lose the opportunity to have them impressing us with their warmth, their kindness, their love. I’ve been there, both sides. In neither of them we don’t win. It’s a pity we keep doing it, over and over again.