The Wolf Moon. Prima lună plină din an. Ianuarie e o lună grea în meseria mea, dar în ultimul timp așa sunt și toate celelalte. Oboseala intră în sânge. Somnul iese din oase. Ochii își scurg lichidul sărat, privind luna albastră pe geam. Glumesc, știți că eu nu plâng niciodata. Și nici lună albastră nu există.
Am ascultat de curând, timp de cinci zile la rând, la îndemnul unei prietene în care am încredere de aproape 20 de ani, pe un maestru al cuvintelor inspiraționale. Nu, nu s-a produs brusc în mine nici o iluminare. Dar mi-am dat seama de niște lucruri. Povestea mea s-a schimbat. Când îți schimbi povestea, când îți schimbi cuvintele în care îți exprimi povestea, viața ta se schimbă și ea, spune dl. Robbins. Mai spune și că asta se petrece într-o clipă, un moment în care lași deoparte trecutul și greșelile lui, și iei hotărârea să te îndrepți spre viitor. Ei bine, mi-am dat seama că la mine nu va fi așa. Așteptam degeaba acel semn, acea secundă decisivă din care totul devine altfel. Am obiceiul destul de neplăcut pentru ceilalți să fac lucrurile încet. ”Tu ai trei viteze: încet, foarte încet și stop” - îmi spunea un fost coleg. Pentru o poveste nouă, am nevoie de timp. Nu se va întâmpla nimic într-o zi, într-o secundă. Trecerea asta va dura, la mine. Așa sunt eu. Nu au fost destul patru ani sau cinci, înainte, nu vor fi nici acum destule șapte zile, sau șapte luni. Puțin câte puțin, în fiecare zi, în fiecare noapte cu lună plină, izolarea nu va mai face ravagii, scrisorile își vor găsi un loc în jurnal sau pe blog, iar cele câteva lucruri pe care mi le doresc se vor întâmpla. Cea mai mare bătălie se dă între ceea ce știi cu mintea și ceea ce simți cu inima. Cred că uneori, pot câștiga amândouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu