Pasărea Phoenix

Nu știu de unde e citatul ăsta, dar îmi place tare mult. Mai ales în nopțile când privesc luna plină pe geam și mi se pare că din adâncul gâtului imi iese un urlet de lup flămând. Simt presiunea judecăților care mi se fac pentru că nu mă mișc înainte în viață destul de repede. Acasă, unde fiica mea îmi cere să-i amenajez camera ei, și nu vrea să mai aștepte nici o zi în plus, la serviciu unde luna trebuie închisă, dacă s-ar putea, înainte să se fi terminat, la calculator unde viteza internetului și a aplicațiilor mă dezamăgește de fiecare dată (colegii mei de la tehnic precis ar avea ceva de comentat aici). Telefonul care îmi trimite zilnic un mesaj cu roșu că nu mai am spațiu și mă îndeamnă să mai șterg din fișiere. Teancul uriaș de cărți pe care le-am dat jos din vechea bibliotecă și care așteaptă în mijlocul sufrageriei să le găsesc un nou loc (sau chiar să le și citesc). Discursurle oratorilor motivaționali care proclamă că trebuie să-ți schimbi viața, chiar aici, chiar acum, fără să mai eziți nici o secundă. Propria mea minte care îmi cere să ard un pod care nici măcar n-a fost construit vreodată. Sau poate a fost, mai am și acum poza cu pietrele. Nimeni, nici chiar subconștientul meu, nu pare dispus să-mi acorde lucrul de care am cea mai mare nevoie: timp, mai mult timp. Dar eu știu că într-o zi așteptarea se va termina și aripile îmi vor crește din nou. Feriți-vă de foc, atunci!

 - Sunt unele nopți în care lupoaica din interiorul meu se dă înapoi, își dezgolește dinții și fuge cât poate de departe. Dragonul din pieptul meu mă reneagă, s-a săturat să tot fie înjunghiat. Leoaicei i se face frică, spune că nu mai poate lupta încă o zi...

- Dar phoenix-ul ? Pasărea phoenix ce face ?

- Ea stă cu mine în întuneric, și șoptește: ” Ne vom ridica. Așteptați puțin!”