Lampa lui Aladin

Am tras o sperietură strașnică azi. Eram doar eu și doi copii în mașină, ne întorceam spre București. Honda mea care piuie la orice, azi doar mi-a afișat în tăcere pe bord Lampa lui Aladin. Era să-mi stea inima. Mi-am amintit de un drum spre Vadu, un sat pescăresc la malul mării, cu mulți ani în urmă. Din sat până la mare sunt vreo 4-5 km, pe care îi faci în aproape o oră, dacă știi drumul. O porțiune din distanță mergi pe niște plăci de beton surpate, distruse de vreme, apoi dai doar de nisip bătătorit, care o dată cu ploaia devine mlaștină. Încape doar o singură mașină, și din când în când sunt mici refugii unde călătorii în sensuri opuse se așteaptă unii pe alții. Pe alocuri apar și bifurcații, ocolind gropi adânci, practic se fac ”două benzi”. Într-unul din aceste ”giratorii” zace un bolovan uriaș, care seamănă cu un cap de crocodil. Golful meu, un Volkswagen tăcut, care ne-a dus sute de mii de kilometri fără incidente, a nimerit cu toată viteza direct în el (nu eram eu la volan). Crocodilul a mușcat baia de ulei, Golful a scos unul din puținele sunete din viața lui, o avertizare sonoră răgușită dar foarte puternică, urmată de un clipocit cu roșu în limba franceză, ”OPRIȚI MOTORUL!”. Eu m-am dus pe jos la plajă iar Cezar și-a petrecut restul zilei cu auto-utilitara de tractare și băieții de la service.

Ne e frică nu de prezent, ci de experiențele nefericite din trecut. În mașină, în spital, în dragoste, pretutindeni trecutul ne întunecă bucuria zilei de azi cu groaza clipelor de demult, dacă îl lăsăm. Să trăiești doar în prezent, fără să mai scormoni în urmă, e un îndemn extraordinar, dar nu toți avem abilitatea să îl aplicăm. O dată dezamăgiți, răniți, trădați, avem tendința să nu mai ne încredem în nimeni și nimic, și să uităm că uneori fericirea vine din lucrurile mărunte. Ele trebuie oferite, cerute, simțite, zi de zi. Nu opriți motoarele, continuați-vă drumul, fără teamă. Carpe diem!