Lecția de istorie

 

L-am iubit pe Eminescu. Nu ca persoană (era mort de vreo sută de ani când m-am născut eu), însă m-am îndragostit la prima vedere de ceea ce a scris. Îi știam multe poezii pe dinafară (Luceafărul îl mai știu și acum, dar în proporție de 10-20% mai încurc succesiunea strofelor), iar proza i-am citit-o încă din școala generală, și am recitit-o cu și mai multă pasiune în liceu. La BAC, la proba orală de română, am tras subiectul Sărmanul Dionis. Toți elevii învățau comentarii despre poeziile lui, niciunul din colegii mei nici măcar nu citise altceva scris de el, iar profesorii din comisie au zâmbit compătimitor când am deschis biletul. Am început cu câteva generalități despre opera eminesciană și câteva mențiuni ale criticilor lui Călinescu, apoi mi-am dat seama că nu sunt pe drumul cel bun, m-am oprit și am cerut permisiunea să redau propria mea versiune; am explicat despre metafore și sensul vieții și dragoste și nopți fără somn și cum orice poveste este adevărată pentru că vine din imaginația noastră, și - lucru pe care nu îl pot înțelege decât cei care au și ei mai multe – pentru că se luptă cu celelalte personalități ale noastre să iasă la lumină, să fie auzită și crezută. Am luat nota zece (da, fac parte din acei nesuferiți care au luat BAC-ul cu zece pe linie) dar nu asta e important. Important e să credem orice poveste, căci dacă autorul și-a dat osteneala să o aștearnă pe hârtie, sau să ne-o rostească, sau să ne-o cânte, înseamnă că pentru el așa s-au petrecut lucrurile. Și să credem că pot exista mai multe adevăruri pentru aceeași poveste.

Mircea nu era bătrân când s-a luptat cu Baiazid la Rovine, avea doar 40 de ani. Iar victoria a fost mult prea scurtă, turcii au revenit și domnitorul a fost forțat să fugă din Țara Românească. Că fiul său i-a scris iubitei sale, în acea seară, sub razele lunii, o scrisoare de dragoste sau nu, n-avem de unde să știm. Dar credem asta pentru că așa a scris Mihai, și scriem la rândul nostru scrisori, în nopțile cu lună plină, fără a ști dacă vor fi citite, pentru că povestea noastră de dragoste, în mintea noastră, e adevărată. Uneori cuvintele sunt note muzicale sau culori pe o pânză, uneori înseamnă să cumperi pâine în fiecare zi. Toți avem adevărul nostru, și faptul că e diferit de adevărul celorlalți nu îl face mai puțin real.

O istorie similară o întâlnim la Călugăreni, unde toate plăcuțele pentru turiști ne vorbesc despre victoria răsunătoare a lui Mihai Viteazul în fața turcilor conduși de Sinan Pașa, și doar stând de vorbă cu unii călugări afli că de fapt Sinan nu s-a retras de tot, dimpotrivă, s-a reîntors invadând Bucureștiul. Mânăstirea Radu Vodă păstrează amintirile legate de suveranitatea otomanilor conduși de Sinan, dar călugării care trăiesc acolo nu râd de cei de la Călugăreni, nu le spun că povestea lor este doar jumătate de adevăr, nu susțin că adevărul lor e mai bun. Eu locuiesc lângă Radu Vodă, iar de Paști e singurul loc unde îmi face plăcere să merg la slujba de Înviere. Mai demult, când trăia tatăl meu, ne plimbam pe deal și mai intram în vorbă cu cei de acolo. Se pare că își transmit din generație în generație poveștile despre turcii lui Sinan, și faptul că libertatea e un drept fragil ce trebuie apărat cu orice preț. La fel și adevărul. Și iubirea.