Cafea la început de vară

 

Dor

 

La Fântâni

The Fountains

At the edge of the fountains lie all the words I can no longer say,

The letters I am forbidden to send you,

The tiny pieces of a shredded photo that blew in the lukewarm spring air,

A book,

A poem,

A scarf,

A threat that to defy I don’t dare.

And it makes me wonder, do you miss the story of the turtle and the waterfall, too?

Am fost azi cu Alexandra la fântâni. Mi-a citit o poveste cu un lup care era un sfert șarpe și locuia în Cetatea Curcubeelor. În fine, lectură de vacanță pentru școală. Mă uitam la cartea ei și mă gândeam că am scris și eu despre ape, despre culori, despre cum să nu te lași învins de o caracatiță, dimpotrivă, să o faci să te ajute să găsești Orașul Sufletelor. Un prestigios editor, care mi-a fost șef ani de zile, mi-a spus anul trecut că mă așteaptă cu manuscrisul. Și totuși, mi-e atât de teamă să-l pregătesc de tipar. O să mă întrebați de ce, nu știu. Mi-am găsit scuze, că multe pagini sunt scrise în engleză și ar fi greu de tradus, proza hai mai merge, dar cu poeziile e mai problematic. Am prieteni care mi-au spus de zeci de ori că abia așteaptă să mă citească, nu doar pe blog dar și în librării. Anul Covid mi-a răpit unul din ei și asta m-a cam dat peste cap. Am pierdut multe anul trecut, nu mi-am revenit. Poate mă sperie ideea că o dată puse în carte, toate acele lucruri despre care am scris vor deveni doar povești, fără nici o șansă să se mai întâmple vreodată în realitate. Deși nici acum nu cred că mai au vreo speranță.

Până mă hotărăsc eu ce să fac cu scrisorile Aurorei, vă las cu sursa mea de inspirație din seara asta. Noapte bună!

https://www.elefant.ro/val-si-cetatea-sufletelor_f7d327f2-a35b-48f7-9b56-ff09b5a4a2fd?tracking=searchterm%3Aval%2Bsi%2Bcetatea%2Bsufletelor#__sNDQ0MjkxOA

Lampa lui Aladin

Am tras o sperietură strașnică azi. Eram doar eu și doi copii în mașină, ne întorceam spre București. Honda mea care piuie la orice, azi doar mi-a afișat în tăcere pe bord Lampa lui Aladin. Era să-mi stea inima. Mi-am amintit de un drum spre Vadu, un sat pescăresc la malul mării, cu mulți ani în urmă. Din sat până la mare sunt vreo 4-5 km, pe care îi faci în aproape o oră, dacă știi drumul. O porțiune din distanță mergi pe niște plăci de beton surpate, distruse de vreme, apoi dai doar de nisip bătătorit, care o dată cu ploaia devine mlaștină. Încape doar o singură mașină, și din când în când sunt mici refugii unde călătorii în sensuri opuse se așteaptă unii pe alții. Pe alocuri apar și bifurcații, ocolind gropi adânci, practic se fac ”două benzi”. Într-unul din aceste ”giratorii” zace un bolovan uriaș, care seamănă cu un cap de crocodil. Golful meu, un Volkswagen tăcut, care ne-a dus sute de mii de kilometri fără incidente, a nimerit cu toată viteza direct în el (nu eram eu la volan). Crocodilul a mușcat baia de ulei, Golful a scos unul din puținele sunete din viața lui, o avertizare sonoră răgușită dar foarte puternică, urmată de un clipocit cu roșu în limba franceză, ”OPRIȚI MOTORUL!”. Eu m-am dus pe jos la plajă iar Cezar și-a petrecut restul zilei cu auto-utilitara de tractare și băieții de la service.

Ne e frică nu de prezent, ci de experiențele nefericite din trecut. În mașină, în spital, în dragoste, pretutindeni trecutul ne întunecă bucuria zilei de azi cu groaza clipelor de demult, dacă îl lăsăm. Să trăiești doar în prezent, fără să mai scormoni în urmă, e un îndemn extraordinar, dar nu toți avem abilitatea să îl aplicăm. O dată dezamăgiți, răniți, trădați, avem tendința să nu mai ne încredem în nimeni și nimic, și să uităm că uneori fericirea vine din lucrurile mărunte. Ele trebuie oferite, cerute, simțite, zi de zi. Nu opriți motoarele, continuați-vă drumul, fără teamă. Carpe diem!

Lecția de istorie

 

L-am iubit pe Eminescu. Nu ca persoană (era mort de vreo sută de ani când m-am născut eu), însă m-am îndragostit la prima vedere de ceea ce a scris. Îi știam multe poezii pe dinafară (Luceafărul îl mai știu și acum, dar în proporție de 10-20% mai încurc succesiunea strofelor), iar proza i-am citit-o încă din școala generală, și am recitit-o cu și mai multă pasiune în liceu. La BAC, la proba orală de română, am tras subiectul Sărmanul Dionis. Toți elevii învățau comentarii despre poeziile lui, niciunul din colegii mei nici măcar nu citise altceva scris de el, iar profesorii din comisie au zâmbit compătimitor când am deschis biletul. Am început cu câteva generalități despre opera eminesciană și câteva mențiuni ale criticilor lui Călinescu, apoi mi-am dat seama că nu sunt pe drumul cel bun, m-am oprit și am cerut permisiunea să redau propria mea versiune; am explicat despre metafore și sensul vieții și dragoste și nopți fără somn și cum orice poveste este adevărată pentru că vine din imaginația noastră, și - lucru pe care nu îl pot înțelege decât cei care au și ei mai multe – pentru că se luptă cu celelalte personalități ale noastre să iasă la lumină, să fie auzită și crezută. Am luat nota zece (da, fac parte din acei nesuferiți care au luat BAC-ul cu zece pe linie) dar nu asta e important. Important e să credem orice poveste, căci dacă autorul și-a dat osteneala să o aștearnă pe hârtie, sau să ne-o rostească, sau să ne-o cânte, înseamnă că pentru el așa s-au petrecut lucrurile. Și să credem că pot exista mai multe adevăruri pentru aceeași poveste.

Mircea nu era bătrân când s-a luptat cu Baiazid la Rovine, avea doar 40 de ani. Iar victoria a fost mult prea scurtă, turcii au revenit și domnitorul a fost forțat să fugă din Țara Românească. Că fiul său i-a scris iubitei sale, în acea seară, sub razele lunii, o scrisoare de dragoste sau nu, n-avem de unde să știm. Dar credem asta pentru că așa a scris Mihai, și scriem la rândul nostru scrisori, în nopțile cu lună plină, fără a ști dacă vor fi citite, pentru că povestea noastră de dragoste, în mintea noastră, e adevărată. Uneori cuvintele sunt note muzicale sau culori pe o pânză, uneori înseamnă să cumperi pâine în fiecare zi. Toți avem adevărul nostru, și faptul că e diferit de adevărul celorlalți nu îl face mai puțin real.

O istorie similară o întâlnim la Călugăreni, unde toate plăcuțele pentru turiști ne vorbesc despre victoria răsunătoare a lui Mihai Viteazul în fața turcilor conduși de Sinan Pașa, și doar stând de vorbă cu unii călugări afli că de fapt Sinan nu s-a retras de tot, dimpotrivă, s-a reîntors invadând Bucureștiul. Mânăstirea Radu Vodă păstrează amintirile legate de suveranitatea otomanilor conduși de Sinan, dar călugării care trăiesc acolo nu râd de cei de la Călugăreni, nu le spun că povestea lor este doar jumătate de adevăr, nu susțin că adevărul lor e mai bun. Eu locuiesc lângă Radu Vodă, iar de Paști e singurul loc unde îmi face plăcere să merg la slujba de Înviere. Mai demult, când trăia tatăl meu, ne plimbam pe deal și mai intram în vorbă cu cei de acolo. Se pare că își transmit din generație în generație poveștile despre turcii lui Sinan, și faptul că libertatea e un drept fragil ce trebuie apărat cu orice preț. La fel și adevărul. Și iubirea.

Waterfalls

    

    “Some people are like the waterfalls: amazingly beautiful from a distance, but deadly dangerous when you fall into them. Refraining yourself to dive in, from the very beginning, is not always the wisest choice, as this might lead you to miss out some of the most incredible adventures in your life. Yet, ultimately, the water floods your lungs, your brain, your heart and you find yourself fighting for survival. The memories of those few awesome moments when you stared at pure bliss deluge into your bones and your bloodstream and you strive to move on and keep breathing. Waterfalls are alleged all nice and cute, but surely lethal. Some are worth taking the risk. Some are not.”

(Aurora Popovici, Ten Love Letters)

#excerpts from a book I’ll never write

#waterfall #poetry #love letters

[RO] “Unii oameni sunt precum cascadele: uimitor de frumoși de departe, dar mortal de periculoși când te lași în brațele lor. A te abține să te apropii, încă de la început, nu e întotdeauna o decizie înțeleaptă - ai putea rata cea mai incredibilă aventură a vieții tale. Dar în final apa îți va inunda plămânii, mintea, sufletul și te vei trezi luptându-te pentru ultima suflare. Amintirea clipelor minunate în care priveai fericirea îți intră în oase, în sânge și te chinui să respiri, să mergi mai departe. Cascadele sunt aparent drăguțe, dar sigur sunt fatale. Unele merită riscul. Altele nu.”

  (Aurora Popovici, personajul principal din cartea aia pe care vreau să o scriu)

Gânduri de primăvară