Prea multa fericire

Tema acestei luni este dragostea. O persoana foarte draga mie s-a indragostit de un strain. Astazi s-a casatorit cu el. Sambata viitoare voi merge la nunta. Cu rochie bleumarin, pantofi bleumarin si un suflet bleumarin ca apa marii. Sper sa fie fericiti, mult timp de acum incolo.

Cu multi ani in urma (de fapt, era in secolul trecut), si eu m-am indragostit de un strain. Nu m-am casatorit cu el insa (lucrul asta poate avea legatura si cu faptul ca dupa o vreme indelungata, cand a pus intrebarea, el era deja insurat). Nu cred in casatorie. Nu am avut nici in familie, nici in familiile prietenilor, nici un exemplu pozitiv, doar mariaje nefericite, lacrimi, despartiri. M-au marcat. Mi-am promis ca nu ma voi casatori niciodata. Si ca nu voi gati niciodata. Norocul meu cu Cezar, care face el de mancare. Si cu mama. Cumva, in mintea mea sunt legate. Maritisul cu cratita.

La fel, fericirea si dragostea. Cand iubesti esti fericit, fara doar si poate. Cat poti sa ramai asa? Depinde doar de tine, asa cum auzim astazi prin tot felul de discursuri motivationale? Poti sa te indragostesti, si sa nu te mai vindeci niciodata? Se poate indragosti cineva de tine, si sa dureze toata viata?

“Daca te-as fi iubit, ti-as fi scris altfel” (Alice Munro, Prea multa fericire). Trebuie sa cititi cartea asta. Cum scrii unei persoane pe care o iubesti? Ii compui versuri? Ii trimiti povesti cu elefanti? Ii vorbesti despre magia vinului fiert cu scortisoara din Piata de Craciun de la Viena? Sau ii prezinti lectiile copilului, decizand rapid “Matematica - tu, Romana - cu mine”? Ce le poti scrie tinerilor casatoriti, dintr-o tara straina, despre iubire si fericire?

Ca dragostea este transfrontaliera. Ca exista pasiuni care trec peste timp fara sa se erodeze. Ca unele vise pot deveni realitate, chiar de mai multe ori. Si ca un copil face loc in suflet unui nou fel de dragoste, iar aceasta este pentru totdeauna.

Casa de piatra, Andreea si Luc!

La cativa metri

In dimineata aceasta am facut un lucru, aparent deloc neobisnuit, pe care insa nu l-am mai facut de foarte mult timp: am luat metroul spre serviciu.

La statia Unirii, o mare de oameni. Printre ei, si colegele mele de birou. Asteptau metroul. Venisera mai devreme, si astfel aveau un loc “mai in fata”. La coada de urcare in metrou, adica. M-am gandit ca sunt foarte aproape de mine. Ne-am sunat de pe telefoanele noastre cu ecran digital, doar traim in era comunicatiilor, dotati cu super-tehnologii. Nu mai e ca pe vremuri, cand trimiteam mesaje cu porumbeii. Si totusi nu le-am gasit.

La cativa metri de mine, nu am reusit sa stabilim un contact. Nici macar vizual, cu atat mai putin fizic. Metropola inghite personalitatile, ascunde fetele, face apropierea reala extrem de dificila. Suntem fortati sa fim din ce in ce mai rapizi, sa tinem ritmul, sa ne suim in primul metrou, sa ne atingem termenele-limita. Din ce in ce mai putin ne oprim sa privim, sa recunoastem un chip cunoscut din multime, sa lasam inima sa vorbeasca.

In urma cu multi ani, am cautat pe cineva drag intr-o mare metropola. Intr-o tara straina, a carei limba nu o vorbeam, iar engleza nu ma ajuta. Am cautat strazi pe harta, am luat autobuzul, am intrebat zeci de soferi de taxi. Am ajuns la pub, dar nu am gasit pe nimeni. Poate ca si atunci, persoana pe care o cautam, era la cativa metri de mine. S-ar fi schimbat ceva din drumul nostru in viata daca ne intalneam? Poate ca nu. Am fi iubit mai mult? Poate ca da.

Gustul amar, de a trece la cativa pasi de cineva si de a nu il recunoaste, nu poate fi sters. Dar putem sa invatam din asta, si ori de cate ori avem ocazia, sa ne oprim o clipa din goana noastra zilnica prin orasul aglomerat, sa ne scufundam cu intregul nostru suflet in acel mic moment de liniste, sa admiram universul, sa ne lasam inima sa bata libera. La cativa metri distanta, cu siguranta, este o alta inima care bate in acelasi ritm.

Laughter

There was this amazing tango festival[*]. I took a very little part of it, since for stupid reasons I couldn’t ask my boss for a vacation on those days. I met wonderful people and felt a breath-taking energy. And love. Love of life, of small things making us happy, of nature, of water, of sounds. All kinds of love.

And there was this meditation exercise we did one morning: we were all very tired so we were taught by our trainer to wake up energized. I’m not gonna give you all the details, but just the main ingredient used to shake up tiredness and grumpiness: it was laughter. To laugh for a few minutes, just like that, no reason at all. While laughing, I was surprised to see that real reasons for joy were flashing through my mind and were entering my heart.

And when I raised, the feeling that there are things in my life worth living for, worth being cheerful for, overlapped me, and I instantly knew that was enough for facing a hard day: the laughter. I realised this is what my 4 years old daughter does every morning: opens the eyes, stretches out, and then laughs as hard as she can. No need to say I used to shush her, unaware of the fact that this is the main trigger of a joyful day, no matter how rough.

Today we laughed together in the morning. Woke up fully energized. Wanted to go out to have fun, girls Sunday out. And made a mistake on the way: let someone else to spoil all that for me, by constantly complaining about pool, sun, food....no laughter....not even a smile.

Thus I realised without laughter, we are doomed to grouchiness, to fatigue and boredom, to unhappiness. I blame myself for not being able to change that for another one, yet it is probably impossible while that person is unwilling to listen to the music, to dance, but most of all unwilling to laugh.

So I wonder: how do you, my friends, make your significant other laugh every morning, before waking up?

 [*] Transylvania Tango Fest, 7-th Edition, August 2014, Brasov, Romania

Happy Valentine!

Stiu ca voi toti prietenii mei, nu agreati sarbatoarea de St. Valentine. Suntem oameni educati, care dispretuim americanismele, avem sufletele mari si pline de iubire, asa ca nu ne trebuie o zi speciala pentru a ne aminti sa fim aproape de partenerul nostru.

Si totusi, este sarbatoarea mea preferata! Daca as fi avut puterea sa inventez eu insami o sarbatoare, pe aceasta as fi inventat-o!

Da, stiu, pana si Wikipedia mentioneaza criticile la adresa acestei zile: “Romania a început să sărbătorească și Valentine's Day, deși deja avea prin Dragobete o sărbătoare tradițională. Aceasta a dus la un val de critici din partea mai multor grupuri, persoane reputate, instituții. Sărbătorirea Valentine's Day în România este condamnata ca fiind o activitate superficială, comercialistă, un kitsch importat din Occident.”

Ei bine, mie imi place mult de tot ziua asta, si voi explica de ce:

In primul rand, St. Valentine’s Day nu reprezinta ziua in care trebuie sa oferim cadouri opulente sotiei / prietenei. Dimpotriva, istoria acestei sarbatori ne invata ca in aceasta zi mesajele sunt secrete, ascunse de ochii lumii, strecurate discret catre persoana pe care o indragim, fara semnatura. Chiar si atunci cand nu avem incredere ca acea persoana va sti de la cine vine ravasul, pastram anonimatul, iscalind “Your Valentine”. Intreaga legenda a Sfantului Valentin, care casatorea cupluri in taina, impotriva pravilelor romane, ne sugereaza o dragoste invaluita in mister, dar atat de puternica incat desfide orice alta oranduiala.

Azi, in era digitala, cand comunicam aproape numai electronic, este aproape imposibil sa mai trimiti mesaje anonime, iar apoi sa urmaresti reactia celuilalt, daca se gandeste tot la tine, sau la altcineva...

Imi amintesc de personajul din Lorelei, care se indragosteste de femeia din spatele scrisorilor pe care le primea, iar cand afla ca aceasta era chiar sotia lui, care intre timp murise, se sinucide. Prea dramatic, veti spune. Poate ca aveti dreptate.

Si totusi, tanjesc dupa acel moment in care primesc un mesaj, fara semnatura, sau doar cu o initiala, si pentru cateva clipe macar, incerc sa imi imaginez persoana de la care vine. Iar mesajul poate fi o scrisoare, o carte deschisa la o anumita pagina, o melodie la casetofonul din masina, un trandafir lasat ca din intamplare pe birou...portile imaginatiei trebuie lasate intotdeauna larg deschise.

Yours,

Valentine

Here is to secrets!

Despre scrisori

Contabil fiind, petrec o groaza de timp in fata calculatorului. Cu ceva ani in urma, am invatat “metoda oarba” de tastare, astfel incat pot tasta cu viteza destul de mare si fara sa ma uit la degete, ci numai la textul care trebuie introdus. Tastez mult si nu este vorba aici numai de cifre, ci si de diverse alte texte, manuale de instructiuni, proceduri si bineinteles emailuri.

Emailurile sunt astazi cea mai usoara forma de comunicare, se tasteaza repede, se adauga un emoticon-doua, sau o poza draguta in attachement, cu un simplu click se poate schimba fontul, dintr-unul business intr-unul hazliu, fundalul poate fi ales din sute sau chiar mii de teme cromatice, suntem siguri ca ajunge la destinatar sau cel putin riscul de a nu ajunge este foarte mic si mai mult decat atat, dureaza doar cateva minute pana cand acesta il primeste si il poate deschide.

Desigur, toate cele de mai sus par a fi avantaje. Atat de uluitoare incat nu cred ca mai sunt persoane care sa foloseasca internetul si sa mai scrie totusi scrisori de mana.

Am sa explic pentru cei nascuti si crescuti in era digitala, termenul de scrisoare: o comunicare scrisa trimisa cuiva prin posta sau prin intermediul unei persoane. Pe scurt se ia o foaie si un pix sau stilou si se scriu, de mana, gandurile pe care vrem sa i le transmitem celuilalt.

Foaia nu este una oarecare : putem alege o hartie colorata, cu monograma sau cu un model anume. Ce culoare? Ce desen? Ei bine, acestea se selecteaza in functie de ceea ce stim sau ne imaginam despre destinatar ca i-ar placea, in functie de textul scrisorii si de sentimentele exprimate in aceasta. Ne fortam sa caligrafiem cat mai bine, astfel incat celalalt sa inteleaga cu usurinta. Si daca gresim un cuvant? Incercam sa il stergem, fin, cu radiera, sau taiem si scriem mai departe.

Cat de lunga poate fi o scrisoare? Depinde. Uneori cuvintele ne vin greu si umplem doar cateva randuri. Alteori trairile sunt atat de intense incat putem povesti cateva pagini bune.

In zilele noastre nu se mai practica scrisorile lungi; intamplarile de viata ni le povestim la telefon sau pe skype; la fel si sentimentele, daca personajele sunt la distanta, iar in loc de un snurulet sau alt suvenir discret strecurat in plicul scrisorii, mai repede atasam la email un powerpoint siropos.

In era “IT&C” si eu m-am adaptat la aceste noi moduri de comunicare. Note postate pe diferite retele de socializare, sau emailuri trimise cu diverse ocazii, catre prieteni apropiati. Ma refer la acele emailuri prin care am inlocuit scrisorile, nu la zilnicele re-trimiteri de glume si imagini interesante.

Nici eu nu am mai scris o scrisoare de mana, pe care sa o trimit cu postasul, de foarte mult timp. Imi lipseste acea emotie, de a alege foaia potrivita, de a ma vedea in fata unei pagini goale si a nu sti inca ce urmeaza sa astern pe hartie? Desigur. Incerc insa sa compensez dorul de scrisorile clasice prin faptul ca atunci cand trimit emailuri, imi aleg intotdeauna cuvintele, fundalul, imaginile, in functie de destinatar. Caut ca de fiecare data ca mesajele mele sa fie personale si sa exprime ceea ce simt cu adevarat.

Iar cand am ceva de spus care poate fi adresat mai multor prieteni, cum e si cazul de fata, atunci ma bucur de existenta retelelor internet si de faptul ca pot sa postez o nota pe blog. Cu siguranta, unul sau mai multi prieteni vor recunoaste in mesajul respectiv faptul generator, amanuntul de la care a pornit “misiva” si vor zambi complice.

Un mic cutremur

Un mic cutremur, o mare sperietura. Da, am sarit din pat ca arsa si mi-a fost foarte frica. Azi toata ziua m-am intrebat de ce, doar nu a fost asa mare zgaltaiala. Poate pentru ca dormeam singura, si imi lipsea acel sentiment de siguranta pe care il ai cand esti in brate la cineva? Poate pentru ca m-am gandit cum as putea sa o protejez mai bine pe Lexie? Poate pentru ca se auzea un clinchet taios, de la clopoteii de vant atarnati deasupra patului? Poate. Inclin insa sa cred ca sursa principala de teama nu a fost evenimentul de azi-noapte propriu zis, ci alte cutremure, de intensitate mult mai mare, din anii trecuti. La etajul 10, un cutremur nu e chiar asa distractiv. Dureaza mult, deoarece blocul continua sa se clatine minute bune dupa ce cutremurul se termina; dezastrele sunt mari, mobila cazuta, pahare sparte, de tencuiala nici nu mai vorbim. Acele senzatii revin in stomac la orice micuta clatinatura, si iti provoaca frica, frica de ceea ce a fost nu de ceea ce va veni.

Cred ca si in viata ni se intampla de multe ori la fel: experiente traumatizante trecute, ne insufla frica de a actiona in prezent. Ne temem nu de ceea ce urmeaza sa se intample, ci de ceea ce s-a intamplat deja. Ne temem pentru ca am mai fost pusi in situatii care par similare, si n-a iesit prea bine pentru noi.

Trebuie sa ne punem intrebari. Sa cautam in adancul constientului si subconstientului, pana gasim sursa temerilor. Si o data ce am identificat-o ca apartinand trecutului, sa ne linistim si sa ne pregatim pentru o noua incercare.

Saint Nicholas

In Romania, there is this tradition, that on the night between 5-th and 6-th of December, Saint Nicholas is coming, through the window, in the houses with kids. If the kids have been good, the Saint will leave sweets in their shoes, if the kids have been bad, He will leave a rod for them to be beaten with.
Later on, becoming an adult, I still put my shoes in the window hoping that someone close, who cares for me, will leave chocolate and not a whip.
It's the night where we should all ask ourselves: Have we been good? Was there anything else we could have done differently so that the people around us, to whom we have interacted over the year, would have felt more loved, or less hurt? If we were to go through this entire year struggle, all over again, where would we have changed our behaviour, for a better outcome? To whom should we have offered softer words, sweeter moments?
All these questions asked, sometimes none answered, or maybe some answers are more painful than the question itself. And yet we put our shoes up in the window, with faith in our souls, with hope in our minds...