Pasărea Phoenix

Nu știu de unde e citatul ăsta, dar îmi place tare mult. Mai ales în nopțile când privesc luna plină pe geam și mi se pare că din adâncul gâtului imi iese un urlet de lup flămând. Simt presiunea judecăților care mi se fac pentru că nu mă mișc înainte în viață destul de repede. Acasă, unde fiica mea îmi cere să-i amenajez camera ei, și nu vrea să mai aștepte nici o zi în plus, la serviciu unde luna trebuie închisă, dacă s-ar putea, înainte să se fi terminat, la calculator unde viteza internetului și a aplicațiilor mă dezamăgește de fiecare dată (colegii mei de la tehnic precis ar avea ceva de comentat aici). Telefonul care îmi trimite zilnic un mesaj cu roșu că nu mai am spațiu și mă îndeamnă să mai șterg din fișiere. Teancul uriaș de cărți pe care le-am dat jos din vechea bibliotecă și care așteaptă în mijlocul sufrageriei să le găsesc un nou loc (sau chiar să le și citesc). Discursurle oratorilor motivaționali care proclamă că trebuie să-ți schimbi viața, chiar aici, chiar acum, fără să mai eziți nici o secundă. Propria mea minte care îmi cere să ard un pod care nici măcar n-a fost construit vreodată. Sau poate a fost, mai am și acum poza cu pietrele. Nimeni, nici chiar subconștientul meu, nu pare dispus să-mi acorde lucrul de care am cea mai mare nevoie: timp, mai mult timp. Dar eu știu că într-o zi așteptarea se va termina și aripile îmi vor crește din nou. Feriți-vă de foc, atunci!

 - Sunt unele nopți în care lupoaica din interiorul meu se dă înapoi, își dezgolește dinții și fuge cât poate de departe. Dragonul din pieptul meu mă reneagă, s-a săturat să tot fie înjunghiat. Leoaicei i se face frică, spune că nu mai poate lupta încă o zi...

- Dar phoenix-ul ? Pasărea phoenix ce face ?

- Ea stă cu mine în întuneric, și șoptește: ” Ne vom ridica. Așteptați puțin!”

The Wolf Moon

The Wolf Moon. Prima lună plină din an. Ianuarie e o lună grea în meseria mea, dar în ultimul timp așa sunt și toate celelalte. Oboseala intră în sânge. Somnul iese din oase. Ochii își scurg lichidul sărat, privind luna albastră pe geam. Glumesc, știți că eu nu plâng niciodata. Și nici lună albastră nu există.

Am ascultat de curând, timp de cinci zile la rând, la îndemnul unei prietene în care am încredere de aproape 20 de ani, pe un maestru al cuvintelor inspiraționale. Nu, nu s-a produs brusc în mine nici o iluminare. Dar mi-am dat seama de niște lucruri. Povestea mea s-a schimbat. Când îți schimbi povestea, când îți schimbi cuvintele în care îți exprimi povestea, viața ta se schimbă și ea, spune dl. Robbins. Mai spune și că asta se petrece într-o clipă, un moment în care lași deoparte trecutul și greșelile lui, și iei hotărârea să te îndrepți spre viitor. Ei bine, mi-am dat seama că la mine nu va fi așa. Așteptam degeaba acel semn, acea secundă decisivă din care totul devine altfel. Am obiceiul destul de neplăcut pentru ceilalți să fac lucrurile încet. ”Tu ai trei viteze: încet, foarte încet și stop” - îmi spunea un fost coleg. Pentru o poveste nouă, am nevoie de timp. Nu se va întâmpla nimic într-o zi, într-o secundă. Trecerea asta va dura, la mine. Așa sunt eu. Nu au fost destul patru ani sau cinci, înainte, nu vor fi nici acum destule șapte zile, sau șapte luni. Puțin câte puțin, în fiecare zi, în fiecare noapte cu lună plină, izolarea nu va mai face ravagii, scrisorile își vor găsi un loc în jurnal sau pe blog, iar cele câteva lucruri pe care mi le doresc se vor întâmpla. Cea mai mare bătălie se dă între ceea ce știi cu mintea și ceea ce simți cu inima. Cred că uneori, pot câștiga amândouă.

Judgments and Labels

 

When you label people, you take away their power to impress you.

We are usually judged, by our first appearance, by our first words, and we judge at our turn. Instantly, we apply sticky notes in our mind and from there onward all connection, all real communication is lost. I grew fond of this lady, KK, over several days of seminars, although at the beginning I made the mistake to just apply a post-it with “too young and exuberant” and was tempted to ignore her for the rest of the time. She was a lovely surprise, and I’m glad I listened to her introductions and closings to the end.

It’s very rare to find someone who listens to you, no matter how silly or embarrassing your story is, and doesn’t judge you in a second. We fear other people’s opinion too much and we hide behind polite masks, we conceal our emotions, we stay silent instead of expressing what we really think or feel. Sometimes we lie to ourselves, considering truth would hurt the other one and therefore it should not be told. Sometimes we’re simply ashamed of it. In any case, we basically consider the other one unworthy of our trust, and most of the times it is for good reasons. But if that person really cares, they will be hurt by the label we’ve put on them, and not by the actual facts. Consequently, we will lose the opportunity to have them impressing us with their warmth, their kindness, their love. I’ve been there, both sides. In neither of them we don’t win. It’s a pity we keep doing it, over and over again.

Despre încurajări

Sunt contabil. Expert contabil, dacă ne uităm în tabloul CECCAR. (Nu e chiar ca al lui Mendeleev, dar tot periodic, merge.) Fac meseria asta de 29 de ani. Am început în liceu, o ajutam pe mama la jurnale. Am avut mulți clienți, de toate națiile, mulți șefi, de toate tipurile de personalități. Și mulți colegi, de toate vârstele. Pe unii i-am ajutat, pe alții poate mai rău i-am încurcat.

Am observat că sunt două tipuri de angajați: cei care au mereu nevoie de o vorbă bună, de aprecieri, de aprobarea colectivului, de bunăvoința șefilor, de încurajări constante. Nu pot să-i sufăr. Și mai sunt cei dârzi, mândri, care vor cu orice preț să reușească singuri, care caută la șefi înțelepciune, experiență, valori. Cei pentru care problemele și obstacolele sunt motorul acțiunilor, pentru care orice situație nouă, greșită sau încurcată reprezintă o provocare și nu o barieră. Cu ei poți trece prin ciur și prin dârmon. Sunt cei care nu pleacă la film dacă știu că au de predat un raport, chiar dacă nu e în mod direct treaba lor. Rămân să ajute. Făcând ceva în plus, învață ceva în plus și asta le va folosi mai târziu în carieră. Sau pur și simplu vor să le reducă din chin colegilor lor care n-au terminat raportul. Ei nu cer mulțumiri, recunoștință veșnică, încurajări. Ei sunt cei care încurajează.

Când am avut posibilitatea să îmi aleg eu echipa, cred că nu mai e nevoie să spun pentru ce categorie am optat. I-am ales după chipul și asemănarea mea, fără plângăcioși la mine în departament! Lucrăm cu cifre, nu emoții, mi-a spus un fost șef. Ei bine, nu e chiar așa. Chiar și cei puternici au nevoie să fie încurajați câteodată. Eu nu o fac, dar îmi dau seama că ar trebui. Când pot, îi fac să se încurajeze între ei. "Hai că poți, hai că poți!" se mai auzea seara pe la mine prin departament. Chiar și mie îmi spuneau așa. "Hai, Mirela, hai Mirela!" și nu doar din dorința de a pleca acasă mai repede, cred că era și o reală grijă.

Eu sunt mai reținută cu laudele. S-au mai și supărat unele fete pe mine, că prea le cert tot timpul. M-au mai și trădat unele fete, blană de oaie și cap de lup. Mi-am meritat-o, dacă n-am fost vigilentă, mi-am spus, și am mers mai departe. Le-am iertat și le iubesc. Dar detest încurajările. Am avut noroc să am în echipe oameni valoroși, pe care îî apreciez, îi iubesc și îi respect. Ei pot face lucruri singuri, și le pot face bine, excelent chiar, fară să le suflu eu în ciorbă. Le mai răcesc câte un iaurt din când în când să pară că am făcut și eu ceva. Și sper că știu că atunci când au nevoie de mine, voi veni de fiecare dată. Mesajul meu către toți aceștia este: "Vă descurcați foarte bine!"

Vineri, 13 noiembrie 2020, "Black Friday"

Believe you can, and you will

La mine la serviciu, simțim în fiecare zi nevoia unui glob de cristal, în care să vedem ceea ce ar trebui să știm, dar nu ne spune nimeni.

Și în viața personală se mai întâmplă la fel, întâlnim oameni care preferă să plece în tăcere, decât să spună adevăruri dureroase. Rămân doar fotografiile, uneori nici acelea. Când nu înțelegem prezentul, nu putem prevedea nici viitorul. Unele din cele mai fumoase cuvinte rămân nerostite, ferecate pentru totdeauna într-o cutie. Le acoperă timpul, uitarea, nisipul.

Dar știți ceva? Când nu închidem și speranța, când continuăm să credem în ceea ce ne dorim, viitorul ne aduce ceea ce i-am cerut.

Șase cuvinte. Povești scurte, nu avem timp. Niciodată nu e destul timp.

 

 # Crede că poți, și vei putea.

 

(Fotografie personală, Muzeul Senzațiilor, Afi Cotroceni)

Vacation thoughts

My mind is handcuffed to a place

That no longer exists, and thus it cannot be freed

It blossomed because of your words, your hands, your embrace

There's no way back. Besides, you left with the key.

Scrisori de la mare

 

Valurile pot scrie începutul, dar și sfârșitul unei povești de iubire
Aveam în minte atât de multe scrisori, pe care nu mai pot să le-aștern pe hârtie...

Imagini vechi de pe plajă îmi bântuie visele-acum,
Povești despre poduri arse, transformate în scrum,
Un șal, o cochilie de melc, un colac de salvare portocaliu,
Un drum prin pădure care azi e pustiu...

În liniștea de la malul mării, dragonul pe nisip s-a întins,
Și-a împăturit încet aripile și stiloul l-a închis.