Porți. Câteodată, cineva pleacă uitându-le-așa, și ele rămân
larg deschise,
Se scurg din ele picătură cu picătură amintiri, promisiuni,
vise,
Trece un an, și vine un sfârșit de vară când bei o cafea
într-o dimineață,
Și toate zăvoarele sar, și trece o viață...
Uneori citim o carte, sau vedem un film, și ceva de acolo rezonează cu ceva ce e în noi, ne amintește cât eram de slabi când aproape am plâns, sau ne face să devenim mai puternici și să acționăm. De fapt, nu cuvintele personajului fictiv ne fac să luăm decizii, ci acea parte din noi care s-a trezit la auzul lor și vibrează.
Eu mă consider printre cei
norocoși: am avut, de-a lungul timpului, prieteni cu care am putut discuta despre
ce am simțit când am ascultat o anumită melodie sau am citit un pasaj anume
dintr-o carte. De multe ori am scris despre ele, de câteva ori am primit și
răspunsuri. Recent, am trecut printr-o dezamăgire uriașă despre mine ca
scriitoare. Eu, cea veșnic vorbăreață și plină de energie, îmi simt gâtul uscat
și pe degete parcă am gheață carbonică. M-am supraestimat și, vorba unui
prieten, cea mai mare deziluzie a venit de la propriile mele așteptări.
În fine. Să n-o mai lungim.
Lucifer. Un serial TV, mai mult melodramatic decât polițist, la care m-am uitat
pentru că îmi place actorul principal, Tom Ellis. Are destul de mult umor,
uneori e chiar haios. Seria 6 m-a impresionat în mod deosebit, pentru că, așa
cum spuneam la început, ceva din ea a rezonat cu ceva din mine. Rory, o fiică
din viitor care se întoarce în timp, cu dorința să-și omoare tatăl. O replică a
mamei ei, care spune că într-adevăr, dacă ar mai fi avut o fiică, ar fi numit-o
Aurora, și că n-a spus asta nimănui niciodată.
Aurora este alter ego-ul meu și personajul
principal din cartea aia pe care tot vreau s-o scriu. La un moment dat credem
că și-a omorât iubitul, dar e doar o iluzie creată de o buclă de timp (bine,
bine, dacă o să reușesc să pun asta în scris, dau o șampanie!). Ține mult la
legăturile dintre oameni, și de-asta podurile au un simbolism aparte pentru ea.
În tinerețe a cântat la chitară și se înmoaie de fiecare dată când aude un
blues.
Aurora din film pare a fi o
luptătoare (încă nu l-am văzut pe tot). Genul care nu ar înceta să scrie doar
pentru că a primit o reacție negativă, o dată. Aș vrea să mă inspir din puterea
ei, să-mi adun și eu forțele înapoi, să-mi ascut aripile (sau creionul) și să
mai compun scrisori. Nu știu dacă mai e posibil.
Vă las cu melodia de la finalul
episodului. Un pod peste ape tulburi (Bridge Over Troubled Waters). Noapte
bună!
P.S. Cartea e în engleză, se numește Ten Love Letters iar una din corespondențe conține textul de mai jos.
Știu un drum prin pădure pe care nu sunt turiști,Te-aș purta de mână printre crengi, ți-aș săruta buzele, ochii triști,Ți-aș spune povestea turnului alb de la vechiul castel,M-ai lua în brațe, mi-ai cânta, mi-ai șopti că și tu simți la fel...
Fac curat la poze. Da, iar am rămas fără spațiu pe telefon și în plus mi s-a stricat și computerul personal. Laurențiu e plecat, așa că n-are cine să râdă de mine. Mă știți că îmi plac mult pozele. Nu le pun undeva și uit de ele, dimpotrivă, îmi place să le revăd periodic. Când erau pe hârtie, era mai simplu, le-am așezat în plicuri sau albume și stau cuminți într-o cutie frumoasă așteptându-mă să povestesc despre evenimentele respective și să le mai răsfoiesc. Cu cele digitale însă e mult mai complicat. Am vreo zece-douăsprezece locuri prin care sunt salvate și e un haos general. Cine îmi cunoaște mania pentru ordine ar rămâne surprins cum tocmai acest aspect a rămas neglijat atâția ani. După vreo două săptămâni de chin, acum am deja un plan de organizare, dar îmi ia enorm de mult timp. Logic, sunt enorm de multe poze, plus un milion de alte fișiere care îmi trebuie. Cezar are o soluție foarte simpla, select all/shift+delete. M-am hotărât într-un final să plătesc un cloud și să le urc acolo, dar nu asta e important.
Trecând prin ele, îmi amintesc tot felul de povești. E ironic cum unele momente care ne-au adus atât de multă bucurie atunci, ne întristeaza atât de mult acum. Locuri prin care am trecut și unde nu vom mai ajunge niciodată, oameni lângă care am fost fericiți dar acum nu mai fac parte din viața noastră. Unele fotografii dezvăluie răni adânci, care nu s-au vindecat niciodată. Le păstrăm considerând că ne ajută să ne amintim de orașe frumoase, de plaje însorite, dar când sunt deschise ne-aduc un gol în inimă, și sângerăm de dorul celor ce au plecat, sau pe care i-am părăsit chiar noi. O scoică, o brățară, o piatră de pe malul lacului, o iarbă verde sub un cer albastru, lângă un râu – ele nu înseamnă nimic pentru nimeni altcineva, decât pentru noi cei care am fost acolo și păstrăm în mintea noastră povestea.
De-aia e greu să faci curat la poze. Zeci de povești se năpustesc afară, vor să fie spuse. Și pentru a le spune, trebuie să fim împăcați cu noi înșine și cu gândul că cei care știu și ei aceeași poveste, acum nu o vor mai citi. Să-ți cureți viața interioară este, de fapt, adevărata provocare.
E un pod ce duce spre pădure și care-i numai al tău,
Presărat de cuvinte, acorduri de pian și petale de flori.
Vei vedea stropi de sânge, după lupta dintre Geamănul bun și cel rău,
Iar pe apă, plutind – fantasme și bucăți de scrisori.
The Fountains
At the edge of the fountains lie all the words I can no longer say,
The letters I am forbidden to send you,
The tiny pieces of a shredded photo that blew in the lukewarm spring air,
A book,
A poem,
A scarf,
A threat that to defy I don’t dare.
And it makes me wonder, do you miss the story of the turtle and the waterfall, too?
Am fost azi cu Alexandra la fântâni. Mi-a citit o poveste cu un lup care era un sfert șarpe și locuia în Cetatea Curcubeelor. În fine, lectură de vacanță pentru școală. Mă uitam la cartea ei și mă gândeam că am scris și eu despre ape, despre culori, despre cum să nu te lași învins de o caracatiță, dimpotrivă, să o faci să te ajute să găsești Orașul Sufletelor. Un prestigios editor, care mi-a fost șef ani de zile, mi-a spus anul trecut că mă așteaptă cu manuscrisul. Și totuși, mi-e atât de teamă să-l pregătesc de tipar. O să mă întrebați de ce, nu știu. Mi-am găsit scuze, că multe pagini sunt scrise în engleză și ar fi greu de tradus, proza hai mai merge, dar cu poeziile e mai problematic. Am prieteni care mi-au spus de zeci de ori că abia așteaptă să mă citească, nu doar pe blog dar și în librării. Anul Covid mi-a răpit unul din ei și asta m-a cam dat peste cap. Am pierdut multe anul trecut, nu mi-am revenit. Poate mă sperie ideea că o dată puse în carte, toate acele lucruri despre care am scris vor deveni doar povești, fără nici o șansă să se mai întâmple vreodată în realitate. Deși nici acum nu cred că mai au vreo speranță.
Ne e frică nu de prezent, ci de experiențele nefericite din trecut. În mașină, în spital, în dragoste, pretutindeni trecutul ne întunecă bucuria zilei de azi cu groaza clipelor de demult, dacă îl lăsăm. Să trăiești doar în prezent, fără să mai scormoni în urmă, e un îndemn extraordinar, dar nu toți avem abilitatea să îl aplicăm. O dată dezamăgiți, răniți, trădați, avem tendința să nu mai ne încredem în nimeni și nimic, și să uităm că uneori fericirea vine din lucrurile mărunte. Ele trebuie oferite, cerute, simțite, zi de zi. Nu opriți motoarele, continuați-vă drumul, fără teamă. Carpe diem!
Mircea nu era bătrân când s-a luptat cu
Baiazid la Rovine, avea doar 40 de ani. Iar victoria a fost mult prea scurtă,
turcii au revenit și domnitorul a fost forțat să fugă din Țara Românească. Că
fiul său i-a scris iubitei sale, în acea seară, sub razele lunii, o scrisoare
de dragoste sau nu, n-avem de unde să știm. Dar credem asta pentru că așa a
scris Mihai, și scriem la rândul nostru scrisori, în nopțile cu lună plină,
fără a ști dacă vor fi citite, pentru că povestea noastră de dragoste, în
mintea noastră, e adevărată. Uneori cuvintele sunt note muzicale sau culori pe o pânză, uneori înseamnă să cumperi pâine în fiecare zi.
Toți avem adevărul nostru, și faptul că e diferit de adevărul celorlalți nu îl
face mai puțin real.
O istorie similară o întâlnim la Călugăreni, unde toate plăcuțele pentru turiști ne vorbesc despre victoria răsunătoare a lui Mihai Viteazul în fața turcilor conduși de Sinan Pașa, și doar stând de vorbă cu unii călugări afli că de fapt Sinan nu s-a retras de tot, dimpotrivă, s-a reîntors invadând Bucureștiul. Mânăstirea Radu Vodă păstrează amintirile legate de suveranitatea otomanilor conduși de Sinan, dar călugării care trăiesc acolo nu râd de cei de la Călugăreni, nu le spun că povestea lor este doar jumătate de adevăr, nu susțin că adevărul lor e mai bun. Eu locuiesc lângă Radu Vodă, iar de Paști e singurul loc unde îmi face plăcere să merg la slujba de Înviere. Mai demult, când trăia tatăl meu, ne plimbam pe deal și mai intram în vorbă cu cei de acolo. Se pare că își transmit din generație în generație poveștile despre turcii lui Sinan, și faptul că libertatea e un drept fragil ce trebuie apărat cu orice preț. La fel și adevărul. Și iubirea.
(Aurora Popovici, Ten Love Letters)
#excerpts from a book I’ll
never write
#waterfall #poetry #love letters
[RO] “Unii oameni sunt precum cascadele: uimitor de frumoși de departe, dar mortal de periculoși când te lași în brațele lor. A te abține să te apropii, încă de la început, nu e întotdeauna o decizie înțeleaptă - ai putea rata cea mai incredibilă aventură a vieții tale. Dar în final apa îți va inunda plămânii, mintea, sufletul și te vei trezi luptându-te pentru ultima suflare. Amintirea clipelor minunate în care priveai fericirea îți intră în oase, în sânge și te chinui să respiri, să mergi mai departe. Cascadele sunt aparent drăguțe, dar sigur sunt fatale. Unele merită riscul. Altele nu.”

“If we can't tell each other the harsh truths, then what are we doing here?" (Donna Paulsen, Suits)
Un serial TV, "Avocați la costum". O replică a Donnei din seara asta care mi-a golit venele de sânge: “Dacă nu ne putem spune unul altuia adevărul care doare, atunci ce mai facem aici?”
Mi-am amintit o discuție cu un prieten, demult de tot. Despre bine și adevăr, și ce preferăm să alegem. Adevărul care doare, sau tăcerea - evitând să vorbim deschis despre răni încă nevindecate, crezând că în felul acesta îl vom proteja pe celălalt, ne vom feri pe noi, ne va fi mai bine amândorura. Aveam doar vreo 20 de ani pe vremea aia, citeam Kant și Hegel (pe care nu îl înțelegeam, să fim clari asupra acestui lucru) și să găsesc un student la filosofie dispus să-și piardă nopțile ca să vorbească despre cum adevărul poate face bine sau ne poate distruge era fantastic. A încercat să mă convingă, n-a reușit. Am ales adevărul. Întotdeauna. Uneori am pierdut, spunându-l. Uneori m-a lovit până în măduva oaselor când mi l-au spus alții. Dar mi-am preferat prietenii așa. Nu tolerez lașitatea, fuga de la locul faptei. Am avut o astfel de experiență, de curând. Mi-ar fi fost mai bine să nu știu? Cu siguranță da. Pe termen lung, însă, aș fi sperat într-o himeră ce nu se poate realiza? Din nou da, și de data asta ar fi fost bine doar pentru celălalt. Cred că prietenii adevărați trebuie să-și spună adevărurile, chiar dacă pe moment pare că durerea pe care ar provoca-o e inutilă și că se poate și fără ea. Iar când un prieten se ferește să-mi vorbească, atunci... ce mai facem aici?
Nu știu de unde e citatul ăsta, dar îmi place tare mult. Mai
ales în nopțile când privesc luna plină pe geam și mi se pare că din adâncul
gâtului imi iese un urlet de lup flămând. Simt presiunea judecăților care mi se
fac pentru că nu mă mișc înainte în viață destul de repede. Acasă, unde fiica
mea îmi cere să-i amenajez camera ei, și nu vrea să mai aștepte nici o zi în
plus, la serviciu unde luna trebuie închisă, dacă s-ar putea, înainte să se fi
terminat, la calculator unde viteza internetului și a aplicațiilor mă
dezamăgește de fiecare dată (colegii mei de la tehnic precis ar avea ceva de
comentat aici). Telefonul care îmi trimite zilnic un mesaj cu roșu că nu mai am
spațiu și mă îndeamnă să mai șterg din fișiere. Teancul uriaș de cărți pe care
le-am dat jos din vechea bibliotecă și care așteaptă în mijlocul sufrageriei să
le găsesc un nou loc (sau chiar să le și citesc). Discursurle oratorilor
motivaționali care proclamă că trebuie să-ți schimbi viața, chiar aici, chiar
acum, fără să mai eziți nici o secundă. Propria mea minte care îmi cere să ard
un pod care nici măcar n-a fost construit vreodată. Sau poate a fost, mai am și
acum poza cu pietrele. Nimeni, nici chiar subconștientul meu, nu pare dispus să-mi
acorde lucrul de care am cea mai mare nevoie: timp, mai mult timp. Dar eu știu
că într-o zi așteptarea se va termina și aripile îmi vor crește din nou.
Feriți-vă de foc, atunci!
- Dar phoenix-ul ? Pasărea phoenix ce face ?
- Ea stă cu mine în întuneric, și șoptește: ” Ne vom
ridica. Așteptați puțin!”
The Wolf Moon. Prima lună plină din an. Ianuarie e o lună grea în meseria mea, dar în ultimul timp așa sunt și toate celelalte. Oboseala intră în sânge. Somnul iese din oase. Ochii își scurg lichidul sărat, privind luna albastră pe geam. Glumesc, știți că eu nu plâng niciodata. Și nici lună albastră nu există.
Am ascultat de curând, timp de cinci zile la rând, la îndemnul unei prietene în care am încredere de aproape 20 de ani, pe un maestru al cuvintelor inspiraționale. Nu, nu s-a produs brusc în mine nici o iluminare. Dar mi-am dat seama de niște lucruri. Povestea mea s-a schimbat. Când îți schimbi povestea, când îți schimbi cuvintele în care îți exprimi povestea, viața ta se schimbă și ea, spune dl. Robbins. Mai spune și că asta se petrece într-o clipă, un moment în care lași deoparte trecutul și greșelile lui, și iei hotărârea să te îndrepți spre viitor. Ei bine, mi-am dat seama că la mine nu va fi așa. Așteptam degeaba acel semn, acea secundă decisivă din care totul devine altfel. Am obiceiul destul de neplăcut pentru ceilalți să fac lucrurile încet. ”Tu ai trei viteze: încet, foarte încet și stop” - îmi spunea un fost coleg. Pentru o poveste nouă, am nevoie de timp. Nu se va întâmpla nimic într-o zi, într-o secundă. Trecerea asta va dura, la mine. Așa sunt eu. Nu au fost destul patru ani sau cinci, înainte, nu vor fi nici acum destule șapte zile, sau șapte luni. Puțin câte puțin, în fiecare zi, în fiecare noapte cu lună plină, izolarea nu va mai face ravagii, scrisorile își vor găsi un loc în jurnal sau pe blog, iar cele câteva lucruri pe care mi le doresc se vor întâmpla. Cea mai mare bătălie se dă între ceea ce știi cu mintea și ceea ce simți cu inima. Cred că uneori, pot câștiga amândouă.
When you label people, you take away their power to impress you.
We are usually judged, by our first appearance, by our first words, and we judge at our turn. Instantly, we apply sticky notes in our mind and from there onward all connection, all real communication is lost. I grew fond of this lady, KK, over several days of seminars, although at the beginning I made the mistake to just apply a post-it with “too young and exuberant” and was tempted to ignore her for the rest of the time. She was a lovely surprise, and I’m glad I listened to her introductions and closings to the end.
It’s very rare to find someone who listens to you, no matter how silly or embarrassing your story is, and doesn’t judge you in a second. We fear other people’s opinion too much and we hide behind polite masks, we conceal our emotions, we stay silent instead of expressing what we really think or feel. Sometimes we lie to ourselves, considering truth would hurt the other one and therefore it should not be told. Sometimes we’re simply ashamed of it. In any case, we basically consider the other one unworthy of our trust, and most of the times it is for good reasons. But if that person really cares, they will be hurt by the label we’ve put on them, and not by the actual facts. Consequently, we will lose the opportunity to have them impressing us with their warmth, their kindness, their love. I’ve been there, both sides. In neither of them we don’t win. It’s a pity we keep doing it, over and over again.
